SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 140: CELE ȘASE INELE ALE SORȚII!

Doar un fum cenușiu se mai zărea ieșind din pădure în timp ce câmpia din fața Barierei Rophionilor, cea care mai fumega încă după ce Fenrir îi dădu foc cu a sa putere, părea atât de calmă în ciuda pârjolului suferit. Ici și colo pe ea, printre mormanele de cenușă fumegândă, se mai zărea câte un oștean dușman căzut mișcându-se. Acea mișcare însă nu era o dovadă a vieții ce încă curgea prin al lor trup, ci se datora faptului că puterea lor magică, cea indusă lor de Tenebre ca să-i poată controla, le părăsea corpul după a lor moarte. La fel acea mișcare se datora și fumului din jur, unul magic parcă, căci părea mai degrabă o ceață decât fum, deși se văzuse clar că Pădurea Rophion ardea, undeva în depărtare, luptându-se probabil cu inamicul ca să poată vedea și mâine soarele pe-un cer albastru, sclipitor.

Anume la acest fum se uitau Fenrir și restul celor din spatele Barierei. Se uitau cu mare atenție, simțind o stranie senzație în piept. Simțeau de parcă un mare vierme al temerii li se strecurase în suflet și, după ce luase în posesie centrul lor de energie, începuse să se zvârcolească întruna, făcându-i să se simtă neputincioși și atât de lași în fața Sorții. Era însă doar o senzație naturală, una cauzată de tot ce se întâmpla în jurul lor, căci, or fi fost mulți dintre ei ființe magice, din cei care controlează puteri și răstoarnă lumi, punând în locul celor slabi regi puternici, dar, în același timp, erau și simple ființe vii, temătoare în fața morții.

„La fel ca și cei ce-au căzut deja!" Murmură dintr-o dată Mago, iar al lui murmur îi făcu pe ceilalți să tresară, privindu-l încurcați.

În special se uită țintă la el Nathaniel, căci nu putea înțelege defel ce-l făcuse pe al său prieten să spună astfel de cuvinte. Mago însă, privind în față, la câmpia acoperită de aburi albi și fum suriu, păru să nu-l vadă. Da, cu adevărat Mago părea să nu vadă nimic altceva în jur decât fumul și aburul cela, unul care îl înconjura parcă și pe el de pretutindeni, făcându-l să simtă fiorul rece al temerii strecurându-i-se în oase și făcându-l să tremure întruna.

Probabil din cauza asta și tresări el când Nathaniel îi atinse brațul drept. Apoi, privindu-l pe acesta cu ochi pierduți, Mago văzu un om straniu alături de el, un om căruia nu-i putea desluși chipul. Din această cauză și închise pentru câteva clipe ochii, simțindu-se amețit. După care, încă cu ochii închiși, întrebă, „Cine ești tu?"

Nathaniel făcu ochi mari de uimire, la fel ca restul. „Cine sunt eu?" Fu întrebarea tâmpă a lui Nathaniel. „Cum adică cine-s eu? Mago, sunt eu, Nathaniel."

„Aaa," răspunse acesta din urmă, evaziv. „Credeam... credeam..." Apoi, fără să-și termine gândul, încă simțind o grea apăsare pe creier, le întoarse spatele celorlalți. Și, la pas lent, privit din toate părțile de oștenii Rophion, de cei ai lui Island și chiar de Ghoulii care stăteau alături de Siari, Mago se îndreptă spre același copac sub care stătuseră Nathaniel și Arion cât avuseră ei acea discuție de suflet cu Palar.

Văzându-l plecând astfel, fără să privească în urmă și abia târșindu-și picioarele, ceilalți se întrebară într-un glas, „Ce-i cu el?" Cei care nu puseseră acea întrebare, dar de la care se părea că se așteaptă un răspuns, scuturară din cap, semn că nu știau.

Priviră însă cât de curând către Izkina când acesta spuse, „E din cauza fumului și-a aburului! Anume el pare să-i controleze voința lui Mago."

„Să-i controleze voința? De ce?" Întrebă Nathaniel.

„Asta deja n-o mai știu. Ce știu însă e că așa se întâmplă cu oamenii slabi, atunci când aceștia sunt influiențați de puterea cuiva."

Răspunsul ghoulului îl înfurie pe Malon, care se burzului cât de curând la Izkina, „Pe cine numești tu slab? Hei, pe cine numești tu astfel?" De ajuns însă la ghoul Malon nu avu șansa. Asta se întâmplă datorită lui Nathaniel, care îi ieși în față. Apoi, luptându-se puțin cu el, îl întoarse la locul în care stătuse până atunci și-i spuse: