SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 43: RĂZBOIUL FIARELOR. DEJA-VU.

„Destinul lor a fost atât de tragic," rosti Samaya abia auzit în timp ce privea țintă la licuricii care sclipeau atât de frumos deasupra cascadei. Apoi oftă. Și, fiind cu spatele la pădure, total absorbită de ale ei gânduri, tânăra nu-l observă pe Nathaniel apropiindu-se de ea.

Dar nici bărbatul nu făcu nimic ca să-i atragă atenția. Doar îi dădu timp să se gândească la cele spuse. Apoi, după ce se așeză pe piatră, lângă ea, o întrebă: „și totuși, al cui destin spuneai că a fost tragic?"

Samaya însă tăcu. De asemenea nu-l privi și nici n-o miră a lui prezență acolo. Ea doar privea la sclipirile fosforescente văzute pe suprafața apei de parcă ar fi fost licăriri ale trecutului văzute doar de ea. Și, într-un târziu, când crezu ea că privise destul la acele licăriri, îi răspunse bărbatului la întrebare: „ale stăpânelor Icoanei Sufletelor."

„Stăpânele Icoanei Sufletelor? Dar... ce-i asta și de unde știi tu despre ele?" O întrebă bărbatul mirat.

„Pentru că... le văd," murmură ea tristă, privind la imaginea acelui lac sclipitor de parcă i-ar fi spus povești. „Și, dacă sincer, e singurul lucru pe care-l văd tot timpul în fața ochilor. Al lor trecut mă refer. Și văd asta de când m-am întors din Deșertul Uitării, de parcă acolo s-ar fi activat ceva și s-ar fi deschis sacul cu amintiri. Numai că... nu-mi văd amintirile, ci pe ale lor. De parcă aș trăi a lor soartă."

„Dar, de ce crezi asta?" O întrebă bărbatul și mai încurcat. „Simți ceva diferit de data asta?"

„Așa e, Nathaniel. Simt de parcă mi-ar arde sufletul pe dinăuntru. De parcă aș avea puterea lui Fenrir și același foc ce-l arde pe el pe dinăuntru mă arde și pe mine. Dar, acel foc, nu-i din cauza durerii mele, ci a ceea ce le-a fost dat lor să sufere. Și-i ceva cu adevărat greu de suportat."

Bărbatul tăcu, deși vru s-o întrebe mai multe despre asta. Apoi, privind și el apele Cascadei, spuse oarecum nostalgic: „până la urmă durerea e tot o formă de-a crește, Samaya. Și, prin durere, ne trăim într-un fel și trecutul."

„Dar, Nathaniel," spuse Samaya, privindu-l țintă, „ce-ai face dacă într-o zi ai avea puterea să schimbi trecutul? Al tău și-al poporului tău? Ce-ai face tu în cazul dat: ai interveni ca să-l schimbi?"

„Întrebi din cauza a ceea ce vezi?" O întrebă el privind-o țintă în ochi. „Mă refer la trecutul acelor stăpâne ale Icoanei Sufletelor. Simt că întrebi asta pentru că ai puterea să-l schimbi."

„Ba nu. Nu de asta întreb, căci... chiar de-aș vrea asta, eu nu-l pot schimba. Doar că simt că altfel ar fi trebuit să se fi întâmplat lucrurile și altfel să fie al lor destin."

„Ce dacă te înșeli?"

„La ce te referi anume?"

„La ceea ce spui: că altfel ar fi trebuit să fie al lor destin. Eu totuși cred diferit."

„De ce?"

„Pentru că... știi, uneori m-am gândit și eu la asta: la ce aș face dacă aș putea schimba trecutul."

„Și? La ce concluzie ai ajuns?"

„Că n-aș schimba nimic. De ce? Pentru că am învățat din el și, dacă l-am schimba, ne-am schimba și noi, iar asta nu ne garantează că prezentul ar fi mai bun. Sau în genere: de-ar exista un prezent acum de-am schimba trecutul."

„Eu totuși cred că nu-i drept că nu ne putem schimba trecutul."

„De ce? E ceva ce-ai vrea să schimbi în al tău trecut?"

„În al meu trecut?!" Murmură Samaya gânditoare. „În al meu probabil că nu. Dar aș fi vrut să fi putut schimba trecutul mamei și al acelor două surori, căci a lor soartă cu adevărat a fost crudă."