SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 152: RĂZBUNAREA OMULUI ALTON

Un cer negru ca cătrana se întindea la orizontul Paṉi Makkal-ului. Se vedeau acolo nori furioși, alergând unul după celălalt, și scântei de foc aruncate din înalturi, rupte din fulgere crăpate în două de furia naturii. La fel se auzeau tunete în înalturi, hodorogeli ale căruțelor cerești ce goneau se pare după acei nori scăpați de sub control, încercând măcar pe cât se putea să-i țină în frâu. De asta și răsuna cerul de răul acelor tunete și fulgere, crăpând pe alocuri pânza neagră celestială.

Anume la o astfel de priveliște se uita și Tikil în acele clipe, întrebându-se de furia naturii avea de-a face cu prezența lui Maranam în acele locuri sau era cumva legată de un alt fenomen. Nu natural desigur, căci nu natura își făcea de cap în acele locuri, ci răul, cel scăpat de sub control și de multă vreme. Un rău pe care-l simțea clar și pe piele, sub formă de mici furnicături, ceva simțit atât de plăcut în trecut, dar atât de insuportabil în acele clipe. Cum nu de altfel, când de jur împrejurul lui îi îngrădeau calea cele trei Inele ale Puterii de pe Muntele Fricii.

Cel mai mic dintre ele avea culoare roșie, influențat de puterea focului și-a lavei din interiorul muntelui. Cel de-al doilea avea culoare neagră și era fără doar și poate influențat de puterea pământului în timp ce cel de-al treilea avea culoare albastru închis pe margini și albastru deschis, ca cerul senin, în interior, fiind controlat de puterea cerului și a aerului din jurul lui Tikil. „Un aer atât de nesuferit în aceste clipe. La fel ca cerul, cel ascuns în spatele măștii negre a răului, făcându-și astfel de cap după bunul plac doar ca să dea mai apoi vina pe alții pentru propria răutate."

Strigătul lui Argol din înalturi îl făcu pe Tikil să-și arate colții într-un final. Definitiv nu-i era lui pe plac vulturul din înalturi, care se rotea în cercuri line, chiar pe deasupra lui, controlat se pare de puterea aerului și-a vântului ce bătea molcom în acele clipe.

Era însă doar o aparență asta cu controlul, căci nu aerul și nici vântul îl controlau pe Argol, ci vulturul controla puterea celor două fenomene naturale. Astfel, simțind din plin energia lor, Argol se lăsase răsfățat de-a lor caldă mângâiere, fiind astfel purtat pe aripi de vânt chiar deasupra celui pe care păruse a-l urî o viață, dorindu-și fără doar și poate răzbunare. Una pe care o savura din plin în acel moment, căci Tikil căzuse pradă propriei vanități, ajungând în capcana Muntelui, cea de care fugise milenii, dar în care intrase până la urmă singur.

„Așa cum vei intra și tu, Argol," șuieră Tikil printre dinți, cătrănit. „Să nu crezi că ești diferit de mine, m-auzi?" Întrebă el, privind la vultur doar cu coada ochiului.

Argol nu răspunse însă. Pluti doar, alene, pe aripile vântului molcom, permițând brizei acelor locuri să-l răsfețe din plin. La fel părea să nu se grăbească cu pedeapsa ceea pe care o plănuise în cap multă vreme, o răzbunare perfectă așa cum își dorise mereu, dar totuși una diferită de cea pe care și-o închipuise, căci Argol îl vruse pe Tikil căzând în aceeași prăpastie în care-și pierduse el trupul uman, devenind într-un final un vultur pleșuv, plutind în înalturi. Viața însă și Soarta avură alte planuri pentru el. La fel avuseră ele un plan diferit și pentru Tikil, căci ceea ce visase Titanul o viață, supremația și tronul Muntelui Fricii, rămâneau până la urmă doar un vis, unul imposibil. De asta și scrâșni Tikil din dinți iar când înțelese acest amar adevăr al lumii.

„Și totuși nu-i sfârșitul," aproape că strigă Tikil, după ce păruse doar a șuiera cuvintele la început. „Nu-i sfârșitul până nu cad eu. La fel n-o să ai tu plăcerea să mă vezi căzând de pe al meu piedestal, omule Alton, la fel cum n-o să ai tu plăcerea, vulture Argol."

„Crezi asta?" Auzi el glasul lui Argol din înalturi. „Că aștept aici anume ca să te văd pe tine căzând?"

„Aaa, nu?! Atunci... ce să fie oare? Să fii în locul meu?" Întrebă Tikil, pe-un ton răutăcios.