SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 5: INIMĂ DE FRATE

  „De ce simți că ești singur, frate? Aici, pe Pământ, ai a ta inimă și alături familia. Eu nu am pe nimeni acolo cu mine: doar un cer nelimitat și un vid de stele," cuvintele lui Lodur se auzeau în capul lui Dike, de parcă ar fi fost ale sale gânduri transformate în sunete. Și Dike simți la fel ca al să frate: singurătate și dezolare.

  „Este din cauza că ceva rău se furișează prin preajmă, frate," răspunse Dike, în timp ce se uita la cer. „Ea are aceeași putere pe care o ai tu. Ea îl poate vedea pe Haos."

  Proiecția lui Lodur apăru dintr-o dată în fața lui Dike. În jurul lor - Valea Singurătății, în timp ce rafalele de vânt, care fremătau în jur, făceau și firele de iarbă să se aplece, strecurându-se pe lângă ei, de parcă însăși răul asculta acea Sacrală Vorbă. Și din nou fu auzită doar o rafală de singurătate.

   Și Valea Singurătății a fost numită astfel nu doar din cauza că cuiva îi plăcuse acest nume și i-l dăduse. Asta se întâmplase din cauza că vastitatea și singurătatea erau ca la ele acasă în acest loc de o frumusețe orbitoare: firele de iarbă verde, care acopereau asprimea pământului cu o pânză moale, încălzea sufletul Pământului în timpuri grele cu vânt și nopți reci.

  Ici și colo, roci mari, gri și negre, stăteau de pază, privind împrejurimile și așteptând nemurirea. Deasupra - un cer albastru și clar al unui apropiat apus. În jur - doar liniștea văii și, doar în partea dreaptă, pierzându-se în zare, se vedea Pădurea Rophion.

  Desișul pădurii avea astfel ceva mistic în puterea ei. Și, dacă este să te uiți dintr-o parte la acea pădure, puteai crede că e una calmă, Magică și înconjurată de splendoare. Dar totuși acea pădure seculară avea propriile secrete, tradițiile sale ascunse, precum și o forță enormă proprie.

  Iar acest lucru era spus străinilor ca povești de avertisment, prin tremurul frunzelor, prin mișcarea lianelor, prin ochii arzând ai lupilor care stăteau de strajă la marginea acelei Păduri Magice și Stranii. La fel ca și Dike, care stătea așezat pe o mare rocă neagră, chiar în mijlocul văii. Iar poziția sa stând, cu ochii săi închiși și mâinile semi-ridicate, aminteau totodată de postura unui călugăr Budist complet cufundat în rugăciune.

  Dike era un bărbat la aproape 40 de ani, cu păr lung și pudrat cu fulgi gri prin el, înalt de statură, aproape 1.8 metri în înălțime, corp atletic și piele măslinie. Veșmântul lui era la fel de simplu, ceva între hainele purtate de societatea bogată Egipteană și cea Europeană din secolele de început ale civilizației umane. În picioare purta încălțări moi, făcute din fire uscate de iarbă, care erau fixate cu tinere crenguțe de liană la glezne, înconjurându-le de parcă brațele unui îndrăgostit ar fi îmbrățișat trupul iubitei.

  Pantalonii îi erau în schimb croiți dintr-un material cafeniu închis, acoperind perfect partea de jos a corpului, în timp ce pe umăr și pe corpul său bine făcut cădea lejer o tunică, colorată alb-negru, iar la cingătoare avea o curea groasă, care prindea tunica ca într-un inel, nelăsând-o să respire, deși părea destul de largă. Lângă el, pusă cu grijă alături, putea fi văzută Ionas sau sabia Titanilor. Și acea sabie era cu adevărat specială, având pe mânerul ei metalic și pe teacă frumos și priceput sculptate simboluri și momente din trecut ce aminteau de Primul Război. De asemenea se cunoștea faptul că materialul din care Ionas era făurită era Mithrilul - materialul Prețios și Sfânt luat din tunele adânci ale Muntelui Olimp.

  Astfel sabia nu era frumoasă doar pe dinafară. Călită în focul Ciclopilor, de pe Insula Inetha, în fierăria Lamar, Ionas era o adevărată capodoperă, o antică relicvă asupra căreia însăși Shiman, regele Ciclopilor, suflase energia timpurilor străvechi, făcând lama să strălucească în bezna nopților de parcă Focul Sfânt al strămoșilor lumina împrejurimile, iar cei care aveau în puterea lor această putere Magică a lui Ionas erau protejați, acoperiți de o bulă magică care putea fi văzută doar de o inimă inocentă.