SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 100: ACCAM KUṈṞU. MUNTELE FRICII

  E liniște în jurul lumii. E liniștea dinaintea furtunii, ceva ce te pătrunde adânc până la oase și te face să te înfiori, deși ar fi trebuit să te calmeze și să te facă să admiri natura. Dar... cu toată acea frumusețe sălbatică a împrejurimilor și cu liniștea care continua să-și facă de cap în susul și-njosul muntelui, natura era totuși agitată și asta se vedea în tremurul firelor de iarbă, scuturate de-un vânt invizibil sau poate de teamă, și la căpșoarele florilor înmiresmate, ce-și dansau ființa într-un freamăt de vise și dor, făcând orizontul să răsune din când în când de parcă mii sau poate sute de mii de mici clopoței ar fi cântat în același ritm pe câmpiile Muntelui Fricii.

  De fapt nu era nimic straniu la acel munte să se înconjoare cu liniște, teamă și mister în același timp, căci avea el ale lui ciudățenii și legende ascunse, fapte istorice sau poate nu prea, care i-au dat într-un final numele de Accam Kuṉṟu sau Muntele Fricii.

  De ce, cum și pentru ce acel munte a fost denumit astfel sau cine să fi fost celui căruia i-a trecuse prin minte să-l numească astfel... nimeni nu știa. Nici chiar Ciclopii lui Shiman nu erau la curent cu această secretă poveste, deși se considerase că ei au fost primii locuitori ai bătrânului și pleșuvului munte, mult înainte ca ei să-și stabilească al lor regat pe Muntele Kyllini, de unde au fost ulterior alungați de Cronus, ca să-și stabilească regatul final pe superba și mult prea îndepărtata Insulă Inetha. Și, după cum credea însăși Shiman, regele ciclopilor, probabil nici chiar Titanii sau Haos însuși nu știa povestea muntelui sau de unde-și trăgea originile acea denumire ciudată de Accam Kuṉṟu. Totuși respectul pentru imensa putere și energie a muntelui, precum și credința că adânc înlăuntrul lui exista un puternic spirit, numit Tikil (groază), era un fapt real, ceva ce nu putea fi dat uitării atât de ușor sau cel puțin de încercat să te convingi sau să convingi pe alții că nu-i așa cum se spune da altfel, căci de îndată ce unul deschidea gura și-ncerca să contrazică lumea că nu-s decât povești inventate cele spuse sau auzite, i se închidea numaidecât gura de către localnici sau de cei de prin împrejurimi cu vestita lor frază: „dacă n-ai auzit nicicând strigătul lui Tikil și nici nu i-ai simțit prezența, atunci nici n-ai de unde ști că toate aceste povești sunt reale." Și... poate s-ar m-ai fi găsit el ulterior vreun îndrăzneț sau dornic de stat la taclale, cineva cu destulă minte ca să dezbine teoria conspirației născută în jurul acelui munte, căci se găseau destui din ăștia vântură-lume prin părțile celea, numai că și localnicii și iubitorii muntelui Accam Kuṉṟu nu se lăsaseră mai prejos și se făcură și ei șireți. De aceea, de imediat ce unuia-i trecea prin cap să spună ceva de rău despre acele împrejurimi sau s-o facă pe deșteptul era numaidecât întâmpinat de pumni tare, de ochi de fiară și de brațe zdravene care-l aruncau în pustietatea locurilor, ca să dea nas în nas însuși cu Tikil, pe care-l știau mai mult decât capabil să-i învețe minte pe „deștepți" și să nu-și m-ai bage nasul acolo unde nu le fierbe oala.

  Totuși... chiar și dacă furia localnicilor ajunse una de pomină, de mulți călători ajunseră să ocolească satele de la poalele Muntelui Fricii, nu de asta oamenii încetaseră a contrazice teoria existenței unei strașnice legende în jurul acelui munte sau a lui Tikil, ci din cauza unui eveniment ciudat, dar și înfiorător în același timp, ce avuse loc în anul 3000 al venirii lui Dike pe pământ, cam la două mii de ani după ce Ciclopii se mutaseră pe Muntele Kyllini, când Accam Kuṉṟu rămase complet singur și pleșuv, străjuit doar de nori furioși deasupra sa, pe când în măruntaiele sale fierbea... groaza...

                                                                                    ***

  O ceață densă, alb lăptoasă sau neagră-cenușie pe alocuri, se lăsă din ceruri și acoperi cu repeziciune crestele pleșuve ale lui Accam Kuṉṟu în doar secunde, deși dimineața aceea se anunțase una însorită și până și razele dătătoare de căldură și lumină ale Soarelui, cunoscut atunci de oameni și viețuitoare drept Tī (foc), scăldaseră din belșug pământul, iarba, florile, micile viețuitoare ce existau printre firele de iarbă sau pe sub frunzele și petalele florilor, ca mai apoi să „taie" din belșug întunecimea lumii ascunse sub bolțile rotate ale pădurii lui Tenebre, cea găsită mai spre poalele muntelui.