SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 139: O ALTFEL DE ALIANȚĂ!

Un sunet strident străpunse pânza groasă a liniștii ce se lăsase peste Pădurea Tenebre. Nu era însă sunetul unei păsări ce zbura în înalturi sau al vreunei căprioare sau alte fiare alergând pe potecile înguste dintre copaci. Era sunetul unei imense strune lovite cu putere cu o monedă metalică, un sunet ce făcu înconjurul pădurii în doar secunde, băgând frica în oase și spaima în sufletele tuturor locuitorilor pădurii. Aceștia, temători, scoaseră brusc capetele de prin ale lor cuiburi sau vizuine și se uitară cu mare atenție în jur, încercând să înțeleagă cine era de vină pentru acel deranj.

În jur însă nu se văzu nimeni. Doar natura șăgalnică își fremăta îndelung coroana, de parcă ar fi dansat sub acea stranie melodie a unei strune invizibile. O strună al cărei sunet se auzea când abia-abia, când puternic, de parcă ar fi cântat cineva din interiorul unui butoi gol. Astfel, după ce invizibilul cântăreț ar fi ciupit struna cu putere, sunetul cela deveni titirez. Apoi, învârtindu-se cu repeziciune, se urcă tot în sus și în sus spre gura butoiului, ca mai apoi, când ajunse deja sus, să se audă ciudat, greoi și tainic în același timp, ceva ce făcu locuitorii pădurii să se simtă confuzi.

Ce-i făcu pe locuitorii pădurii să se simtă și mai straniu decât atunci când auziră acel sunet fu să vadă, pe acel drum șerpuit ce ducea spre Câmpia Ātmā, șerpi. Da, erau șerpi verzi, cu frunze și cu mlădițe de o culoare maroniu deschis, o culoare plăcută văzului și probabil și simțului, căci arăta atât de moale de parcă i-ar fi îmbiat pe toți să le atingă. Apoi, pe lângă plăcuta lor textură, acei șerpi-liane, adunate mai multe într-un mănunchi ce aveau forma șerpilor, erau și destul de agile, căci, în timp ce se strecurau printre rădăcinile aeriene ale copacilor, pe sub mușchi și chiar peste frunzele uscate căzute de sus, se unduiau delicat, amintind de o tainică atingere a naturii pe pielea umană. Și, pe lângă acea istețime, lianele erau și hâtre, căci, de încerca vreun copac mai curios să le prindă în palme, văzându-le șerpuind atât de tainic pe pământul pădurii, săltau brusc în lături sau treceau jos de tot, făcând practic imposibilă prinderea. Motivul? Ei bine, bătrânețea acelor copaci seculari, căci, trăind de când lumea, le era al naibii de greu să se aplece până la pământ. Puteau doar să-și crească mâini lungi sau să-și scoată picioarele-rădăcini din pământ și să pornească pe urma lianelor. Dar... cam atât, căci ele, lianele, fiind tinere și sprintene, nu se lăsau ajunse din urmă chiar atât de ușor.

Numai că, pe lângă istețimea și sprinteneala lor, lianele erau și solidare, căci, în timp ce înaintau discret și rapid prin pădure, ascundeau în ele o mare taină. Una vie de fapt. Ce secret anume? O mare cobră maro, pe care lianele o ascunseră cu ale lor mlădițe firave și cu ale lor frunzulițe verzui-deschis ce-o acopereau practic în întregime. Astfel, la adăpostul viu al lianelor, cobra Zeal se putea mișca în voie, fără teama că va fi descoperită de ochiul vrăjmaș.

În urma ei, printre crengi și frunze, se mișcau nimfele. Acestea, privind pădurea de sus, purtate lin pe corpurile lianelor mai groase, se asigurau că pericolul nu vine de sus sau de undeva din vreun desiș mai întunecat. Mai apoi, furișându-se printre tufișuri, acolo unde era posibil, sau ascunzându-se în scorburile copacilor când simțea că putea fi zărită de cineva, vulpea Inmar se asigura că va ajunge cu pielea întreagă înapoi în Tabăra Fiarelor. De altfel, nimic greu în opinia ei, căci nu doar odată trecuse al ei grup prin timpuri grele. Chiar și așa, în acel moment, cu Tikil pe urmele lor, pe care îl simțea și ea din ce în ce mai aproape, înțelese totuși că trăiesc timpuri cu adevărat dificile și că era necesar să fie dublu, dacă nu triplu, mai discretă și mai șireată decât înainte.

Tocmai de aceea își schimbă Inmar nuanța blănii, o putere pe care o avea doar ea sau mai bine zis un truc pe care îl învățase de la Anaya. Aceasta, la rândul ei, învățase acest truc de la Ahi, căci el, chiar dacă nu avea puterea să se transforme în fiară și să-și piardă astfel urmele, avea puterea să-și schimbe înfățișarea când simțea că era absolut necesar să treacă neobservat. Astfel, observându-l pe el făcând asta adesea, Anaya deprinse, în timp, acest șiretlic, despre care le vorbi mai apoi și vulpilor roșii. Dar, deși ea le arătă tuturor cum se face, doar lui Inmar îi reuși trucul, ceva de care ea se simți cu adevărat mândră. Și, schimbându-și blana într-un roșcat extrem de întunecat, întreg trupul de fapt, când mai înainte avea și locuri albe pe blană, Inmar se decise să mai adauge o schimbare ca să fie sigură de reușită. Acea schimbare nu era legată de culoarea blănii, ci a ochilor, care deveniră brusc de un verde sclipitor când mai înainte erau căprui închis. Apoi, ca să-și ascundă urmele, Inmar începu să pășească ușor, practic nelăsând urme pe pământ, căutând să calce doar pe frunze, pe rădăcini sau pe liane, care, fiind umede în marea majoritate a cazurilor, nu-i păstrau mirosul.