SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 131: DECIZII SAU DESTIN?

„Unde suntem?" Întrebă o voce de fetiță, iar al ei gingaș glas răsună atât de zglobiu în întunericul din jur.

„Nu știu," răspunse băiețelul de lângă ea. „Cred însă că e locul spre care ne îndreptăm acum. Cel care se numește Pământ."

„Spre Pământ? Dar... ce-i acela un Pământ?" Insistă fetița, confuză.

„Să fiu sincer... nici eu nu știu. Ce știu însă e că ceilalți spuneau că Pământului i se mai spune Acasă. La fel e locul unde o să-i găsim pe ai noștri părinți."

„Atunci, de acel Pământ se numește acasă și acolo sunt și părinții noștri, înseamnă că n-o să mai fim deja singuri?"

Băiețelul râse. „Dar noi nici n-am fost singuri până acum. Sau ai uitat deja? În Aeon există o mulțime de copii ca și noi, care așteaptă să se nască."

„Nu, da, ai dreptate. Dar totuși noi am plecat deja de acolo, dar ei au rămas în urmă."

„Asta e pentru că suntem mai norocoși decât ei."

„Mai norocoși? În ce sens?" Întrebă copila extrem de uimită.

„Că o să ne cunoaștem părinții mai devreme decât ceilalți. De asta și suntem norocoși, căci nu oricui i-i dat să-și cunoască părinții. Acolo, pe Pământ. Și tu știi asta," îi răspunse băiețelul cu glas vesel și mândru nevoie mare că știuse el răspuns la a copilei întrebare.

Fetița însă era pesimistă de felul ei. De aceea și nu se molipsi ea de voioșia copilului. Ba chiar îi spuse tristă dintr-o dată, „Chiar dacă simt că ai dreptate, tot nu pot scăpa de strania senzație din piept."

„Stranie? Senzație? De ce?" Și băiețelul se opri, privind țintă la copilă. De văzut însă n-o vedea, căci era întuneric beznă în jurul lor. Simțea însă că ea nu-l privea, ci se uita undeva în jur, speriată și tristă. Asta o simțea după tremurul vocii ei și de asemenea după mânuța ei, care tremura ușor în timp ce apucase de materialul tunicii băiatului.

Dintr-o dată însă o simți întorcându-se spre el. Ba chiar lui i se păru că-l privea țintă și oarecum cu teamă. Și așa și era, căci ea îi spuse, „Cred că se numește asta teamă. Cel puțin așa a numit-o cel care mi-a șoptit despre asta la ureche."

„La ureche? Ți-a șoptit? Cine anume?"

„Aeonul," răspunse copila în șoaptă. „L-am auzit nu odată șoptind în jur că cei care nu-s la prima lor viață pe pământ trebuie să simtă teamă, căci acolo vor plăti pentru greșelile din altă viață."

Băiețelul se încruntă. „O altă viață," murmură el încurcat. „Adică, vrei să spui că tu nu ești la prima viață pe pământ?" În locul mirării însă în glasul lui se simți regretul.

Fetița însă nu era sigură de răspunsul pe care trebuia să i-l dea. De aceea și ridică doar din umeri. Apoi, cu voce tărăgănată, spuse, „Așa cred. Dar... oh, nu mai sunt sigură de nimic, căci..."

Tăcu fetița în clipa în care se auzi un sunet ciudat în jurul lor. De văzut ce provoca acel sunet nu văzură însă, căci fură nevoiți să-și acopere ochii cu mâneca cât de curând din cauza acelei lumini orbitoare care-i înconjură de pretutindeni. Apoi, când putură să-și ia mâinile de la ochi, priviră în jur și văzură același drum pe care Karina și Fecioarele Siarilor merseseră în acea zi când Yātrīkarele le furaseră sufletul. Ce era diferit de data asta însă era că copii vedeau copacii umbriți în dreapta lor și pe cei în floare în stânga lor, căci ei se îndreptau spre Viață în acele clipe și nu spre moarte ca acele fecioare.