SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 103: CULCUȘUL ȘARPELUI

  Grotele sinuase ale Kaṟkaḷ Pēy-ului erau considerate extrem de periculoase de către cei ce se aventuraseră vreodată în adâncurile lor și reușiră apoi să m-ai vadă fie și măcar pentru o singură dată lumina soarelui. Cei mai mulți dintre curajoși însă nu se întorseseră nicicând să simtă din nou mirozna pământului jilav scăldat de apele râului Tenebre, iar ale lor rămășițe erau considerate „sfinte," căci oamenii, cei cărora acei curajoși le fuseseră apropiați, se puteau închina doar în fața grotei aceleia, cinstind astfel numele celui ce plecase pe cărări necunoscute. Unde însă se odihneau ale lui oscioare nimeni nu știa, căci, în timp, lumea încetase a m-ai călca prin acele locuri și astfel natura se sălbăticise cu totul atunci când fusese lăsată de capul ei.

  Înainte însă aceeași natură se închinase Soarelui Tī și Titanului Tetapas, cel ascuns în inima pământului, laolaltă cu oamenii, căci Tetapas ajunse să fie considerat Atotputernicul Spirit care-i proteja de furia lumii de Dincolo, cea aruncată sub formă de lave fierbinți asupra pământului, nimicind totul în calea lor și nelăsând suflet viu pe unde trecea.

  Acum însă, după mai bine de șapte mii de ani de sălbăticie, natura uitase să-i mulțumească soarelui sau oricărui alt Titan, închinându-se doar sie. Sau cel puțin așa părea la început, căci acea paletă de culori sumbre și splendide în același timp, scăldate de-o lumină ciudată venită de pretutindeni, era fără doar și poate datorată milei cuiva, căci natura avea puterea ei ascunsă, dar totuși... era și ea influențată, iar puterea care-o stăpânea deja de șapte milenii era cea a răului sau cum ajunseră oamenii să numească acea grotă... de Umbra Șarpelui.

  Cine era acel șarpe însă nimeni nu știa. Ei doar ajunseră să numească acea grotă ascunsă în inima Kaṟkaḷ Pēy-ului „Culcușul Șarpelui" datorită găurilor ce ieșeau și intrau în peretele muntelui, în acea parte unde se găsea și intrarea în aceeași peșteră înăuntrul căreia se aventuraseră și Yātrīkar, găuri care de altfel semănau perfect cu găuri de șarpe.

  Însă... nu doar găurile celea fură de vină pentru acel nume straniu. Asta se datora și nopților cu puțină lumină celestială, când se auzea sâsâit în jur, când pe alocuri, pe acel perete abrupt și stâncos, se vedea trupul unui enorm șarpe care-și târâia mădularele greoaie încolo și-ncoace pe munte, lăsând urme adânci pe a lui suprafață, urme care creaseră o frescă extraordinară pe chipul Kaṟkaḷ Pēy-ului, făcându-l să pară un vestit războinic ale cărui cicatrici se vedeau atât de bine la suprafață, venind chiar din străfunduri.

  Și... analizând cu atenție acele urme șerpuite de pe peretele stâncii, plimbându-ți privirea pe linie dreaptă, apoi cotind ușor spre dreapta sau stânga, mișcând a retinei membrană pe o formă curbată ajungeai în cele din urmă iarăși pe pământ, ca mai apoi aceeași dâră lungă și groasă, ce-ar fi putut fi fără doar și poate urma lăsată de un șarpe gros de abia l-ar fi putut cuprinde 4 oameni, ajungeai să intri adânc în inima muntelui, prin gura ceea deschisă numită și intrarea în Peștera Kaṟkaḷ Pēy-ului...

                                                                                          ***

  Urmând drumul șarpelui, în timp ce înaintau cu grijă totuși, căci nimeni n-avea habar la ce s-ar fi putut aștepta în acele locuri, Yātrīkar putură vedea în cele din urmă lumini apărând pe pereții din jurul lor. Și... deși acele lumini erau clare și aveau formă de făclii, totuși ele nu erau reale, ci doar proiectate pe pereți, de mâna cuiva care controla întreaga suflare în acea grotă, iar asta se simțea și prin atingeri ciudate pe piele, chiar dacă Fecioarele Demonice nicicând nu le simțiră fiind în lumea reală.

  În acea lume însă simțiră din nou totul atât de viu, așa cum simțiră cât încă fuseseră în viață, iar acea stranie unduire pe piele, asemeni târâitului șarpelui, le făcu pe toate să se cutremure ușor, din străfunduri, și, fără să vrea, toate până la una închiseră ochii și se opriră.