SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 11: MI-I DOR DE TINE, MAMĂ! ȘI O STEA GALBENĂ S-A ARĂTAT

  „Dike! Dike, trezește-te! Soarele este deja sus pe cer, dar tu încă dormi. Trezește-te, iubitule leneș, sau jur că dacă nu te trezești, voi..."

  Un sărut neașteptat pe obraz, o făcu pe Samandra să păstreze tăcerea. Și ea zâmbi apoi și se uită la soțul ei care o îmbrățișase cu toată forța și o săruta în mod repetat.

  „Ce spunea-i că-mi vei face dacă nu mă trezesc?" Dike o întrebă pe Samandra, care încă se uita la el cu ai ei superbi ochi verzi. Voia să pară surprinsă, dar tremurul ușor al buzelor într-un zâmbet oprit o trăda și izbucni deodată într-un râs cristalin atunci când urechile lui Dike deveniră deodată urechile unui iepure și el le mișcă comic deasupra capului.

  „Oprește-te! Oprește-te, imediat!" Îi ordonă Samandra. Dike însă nu era un om care să se supună atât de ușor. De aceea, printr-o avalanșă de săruturi și drăgălășenii, el îi spuse „Te iubesc!"

  Și inima Samandrei se topi, căci ea iubea atât de mult să audă acele cuvinte de la el, căci anume acele cuvinte i-au adus împreună și tot în urma unor astfel de cuvinte au devenit o familie, au avut doi copii frumoși și ea era complet împlinită acum. De aceea, se întoarse cu tot corpul spre el, îl îmbrățișă strâns și închise ochii, savurând din plin acel moment.

  Un tunet însă, ce străbătu cerul, îi făcu să tresară și se uitară apoi spre ușă, ascultând acel tunet auzit rostogolindu-se undeva în depărtare. „Plouă undeva," spuse Dike. Apoi el își întoarse capul din nou spre a sa soție. Samandra însă nu mai era lângă el.

  „Samandra? Samandra! Unde a-i plecat?" Și Dike se ridică în picioare și se uită pretutindeni. Samandra însă nu era acolo. Nu era nici măcar afară, acolo unde cerul se revărsase deasupra pământului, înecându-l în lacrimi. De asemenea aceeași ploaie curgea șiroaie și pe trupul Titanului, udându-i hainele și răcindu-i teama. Dar chiar și așa nu era destul, căci Dike era atât de speriat, deoarece nu-și putea găsi soția. Și, într-un final, el începu să alerge prin ploaie, traversând pădurea.

  Alergă astfel multe minute de-a rândul, traversând poieni scăldate de lacrimi, drumuri acoperite de sălbăticie ce-i îngreunau pașii, precum trecu și prin locuri complet umbrite. Ea însă nu se vede nicăieri. De jur-împrejurul lui se vedea doar pădurea sălbatică, ce-l privea cu ochi răi, cu ochi dușmănoși, chiar dacă Dike nicicând nu-i făcuse nimic și mereu îi fusese prieten. De asemenea se vedea și fulgerul, spintecând complet cerul de parcă ar fi încercat să-i lumineze calea lui Dike cu a sa nebunie. De asta și se simțea Dike atât de agitat - din cauza că nebunia naturii era de fapt nebunia lui datorită pierderii Samandrei și a temerii că ceva rău i se întâmplase, iar temerile lui nu fuseseră nefondate, căci, într-un final, o găsi. Era într-o poiană, aflată adânc în inima pădurii, într-o baie de sânge, întinsă la pământ, cu ochii închiși și un pumnal înfipt în piept. Și, datorită lacrimilor cerești ce-i udau în acele clipe fața, Samandra era atât de frumoasă, asemeni unei zâne din povești.

  Văzând-o, Dike strigă înnebunit: „Samandra, nu!" Apoi, ajungând lângă ea, Dike îngenunche și luă al ei trup rece în brațele sale, strângând-o cu putere la piept în timp ce-și plângea înnebunit durerea. Dar, un alt fulger, ce străpunse iarăși cerul, îl aduse la realitate, trezindu-l. Astfel, ridicându-se pe șezute și privind în jur, Dike înțelese că se afla în a sa casă, în siguranță și la cald, iar el răsuflă ușurat.

  Privind în jur văzu că focul Hestiei ardea încă molcum lemnele de fag, care umpleau camera cu o aromă specială. Și, nu departe de foc, dormeau Fenrir și Samaya, într-o îmbrățișare dulce a inocenței, iar asta îl făcu pe Dike să zâmbească: „cel puțin ei nu au astfel de vise de coșmar," se gândi el și se întinse din nou să doarmă.