SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 102: YĀTRĪKAR ȘI STĂPÂNUL GROAZEI

  Cerul lui Maranam arăta ca pictat cu smoală în momentul în care ziua începu să se îngâne cu noaptea, iar asta se văzu destul de clar chiar și pe întinsul câmpiei unde se afla încă Zeal survolând împrejurimile cu a ei privire ageră.

  Deodată însă, când calul se mișcă încet, rotindu-se în cerc, fornăind apoi din ale sale nare mari și umede, simțind neplăcută a aerului atmosferă, Zeal prinse mai strâns șaua și lovi ușurel grumazul animalului, încercând să-l calmeze.

  Numai că, în timp ce buzele ei rosteau duios un „șșș" de calmare, iar ea se aplecă puțin în față pentru ca căldura corpului ei să liniștească și mai mult animalul, privirea-i fu rapid atrasă de ceva și privi în dreapta, în depărtarea acelor locuri, spre desișul cel întunecat al pădurii, acolo unde simți ceva mișcându-se, dar nu se vedea totuși nimeni: doar frunzele copacilor și mlădițele arbuștilor date într-o parte din calea cuiva.

  În rest... în jur nu era nimeni: doar Zeal, calul și singurătatea.

  Strigătului lui Argol din înalturi însă o făcu să-și ridice privirea spre soarele ascuns în spatele smolii celestiale și-l văzu apoi unduindu-se lin pe ale lui mari aripi albe. Al lui strigăt însă răsună totuși preocupant. De aceea Zeal își forță calul să se întoarcă cu totul către pădure și apoi să stea cuminte locului, chiar dacă animalul, oarecum speriat, tot lovea cu copita dreaptă în pământ, scuturând din cap și fornăind din nare, semn că ar fi timpul să facă urme de acolo.

  Zeal însă era încăpățânată din fire. Chiar mai încăpățânată decât erau ale ei surori, în ciuda faptului că a ei privire blândă și al ei rol de mediator între suratele ei îi dădea adesea rolul de cea mai blândă ființă de pe pământ.

  „Aparențele înșală," spunea totuși tânăra adesea, când cineva încerca s-o convingă că-i ca pâinea caldă. Și... avea ea atâta dreptate, căci cel ce umblă mereu cu bunătatea în suflet nu poate fi conducătorul cobrelor magice și nici face față lumii ce încearcă adesea să te pună în genunchi și să termine cu a ta existență numai pentru faptul că te-ai născut c-o putere extraordinară în vene, o putere care i-ar fi putut face pe ei de neînvins în caz s-o fi avut ei. De aceea și se străduia ea adesea să nu lase aparențele caracterului ei s-o facă să pară slabă în ochii altora, o pradă ușoară de altfel.

  Exact ca în clipa aceea când Zeal spiona pădurea și întunericul frunzișurilor părea s-o pândească pe ea, în timp ce în jurul lor se auzea la început doar șuieratul vântului, deși al lui bici nu se simțea deloc pe piele, căci până și frunzele copacilor stăteau țepene pe crengi de parcă ar fi fost sculptate în piatră sau lemn trainic.

  „Și totuși e o minciună," rosti tânăra brusc, oarecum mârâit, printre dinți și, trăgând cu putere de căpăstru, dădu pinteni calului în același timp, care începu a fugi de mânca pământul spre pădure, făcând acei câțiva kilometri dintre ei și primul rând de copaci să se scurteze cu fiecare respirație de aer proaspăt trasă în piept.

  Anume acel galop nebun al tinerei pe calul ei negru ca smoala și apropierea ei vertiginoasă de pădure făcu natura din jur să se agite și mai tare, crengile să înceapă a se mișca brusc, mișcând vertiginos din frunze, în timp ce șoapte, multiple șoapte, se auziră apoi de jur împrejurul ei de parcă ar fi fost înconjurată dintr-o dată de zeci sau poate sute de fantome invizibile.

  De fapt așa și era: erau fantome în jur, create de puterea sau mintea diabolică a cuiva, fantome care începură apoi ba a apărea, ba a dispărea în jur, întinzând disperate ale lor mâini livide spre tânără, încercând s-o apuce de brațe, s-o oprească locului sau măcar s-o întoarcă din drum.