SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 134: ARDE PĂDUREA ROPHION (2)

I se închideau ochii sub puterea lacrimilor și a durerii din suflet. Vedea astfel întunericul din inimă și bezna propriei minți. Apoi, deschizându-i iar, Samaya vedea flăcări, cele ce-i umbreau priveliștea unei zări albastre, care scânteia puternic în sclipiri de cenușă și scrum viu, căci „Pădurea chiar arde în flăcări mistuitoare. Arde, la fel cum a ars Pădurea Mortor acum mii de ani, fără ca nimeni să fie capabil să oprească prăpădul la Poarta Nemuririi, condamnând astfel astă lume la durere și moarte, când ar fi putut face totul s-o salveze și să întoarcă lumea din nou spre Lumină și Viață."

Erau însă doar gânduri în mintea Samayei. Gânduri prevestitoare de pierzanie și durere. La fel era pustiu în sufletul ei, deși auzea atât de clar plânsul naturii, care își spunea astfel durerea, căci altceva nu putea face în fața prăpădului... putea doar plânge.

La fel plângea și Samaya: cu lacrimi mute, curse pe obraz. Nimic mai mult nu putea face ea. Cel puțin asta credea, căci își aducea atât de clar aminte că anume ea adusese urgia în inima Pădurii Rophion atunci când se lăsase înșelată de vulpe, cea care purta în inimă Moarte și nimic mai mult. De aceea, tocmai pentru că era conștientă de a ei nesăbuință și nimicnicie, Samaya își dorea și ea să piară, acolo, în sânul naturii, îmbrățișată strâns de flăcări, în „dulcea" melodie a vaietelor copacilor, cei care se plecau până la pământ, încercând să-și stingă trupurile sau își ridicau coroanele spre cer, cerșind îndurare și lacrimi de sus. Lacrimi ce întârziau să vină, căci până și cerul părea să fie împotriva lumii în acele clipe, considerând-o păcătoasă și pe meritate suferindă, căci datorită ei și-a nesăbuinței umane suferea și natura, transformându-se încet, dar sigur în... scrum.

De fapt nici n-avea cum fi altfel, când cei care trebuiau s-o apere se lăsaseră pradă deznădejdii... Samaya. Ea stătea în acele clipe pe spatele părintelui său, privind cerul negru cu picături de flăcări scânteinde în înalturi, în timp ce lacrimi cristaline, dulci și sărățele la gust când îi ajungeau pe buze, îi tulburau acea priveliște a apocalipsei umane. Dar...

...se rostogoli la pământ într-un final când lupul Dike, care încercase să se ferească din calea unui copac ce căzuse pradă flăcărilor și se prăbușea, făcuse o mișcare greșită și-o aruncase astfel și pe Samaya de pe spate. Astfel, rostogolindu-se pe pământ, Samaya simți mai întâi lovitura, adânc în oase o simți ea. Apoi simți dogoarea flăcărilor din jur și auzi iar atât de clar jalea copacilor din înalturi, o durere spusă într-o limbă antică pe care ea o înțelegea totuși, chiar dacă spusă atât de scurt, „Kāppu! Nāṅkaḷ virumpuvatu itutāṉ: Kāppu! Iruntapōtilum... iruntum namakku kiṭaikkātu pōl terikiṟatu." (Salvare! Asta ne dorim: Salvare! Chiar dacă... se pare că nu vom avea totuși parte de ea.)

„Sau poate...," își spuse Samaya privind în pământ. Stătea în patru labe în acele clipe, în al ei trup uman, privind la frunzele căzute din înalturi, la crengile rupte de sus și care, odată ajunse jos, se transformaseră în cenușă fierbinte, cea atinsă de ale ei palme în acele clipe, rănindu-i ușor pielea, dar totuși suportabil. La fel îi încălzea acea cenușă și sufletul, îl făcea să simtă căldura pământului, chiar dacă dogoritoare. Apoi, simțind puternic acel impuls al Vieții în pieptul ei, tânăra lupoaică se ridică pe toate cele patru labe, în pielea fiarei de această dată, și se uită atent în jur la pârjolul ce se apropia amenințător de ea. Și, privind țintă la acele flăcări nimicitoare ce se apropiau cu repeziciune de locul în care stătea, tânăra lupoaică își îndârji privirea și glasul și spuse, șuierând cuvintele printre dinți, „Și totuși nu s-a sfârșit totul. Nu încă! Nu până nu treceți de noi, voi, fiare cu inimă neagră. Nu până nu moare Samaya, lupoaica albă a Pădurii Rophion!" După care, lăsând să-i scape un urlet înfiorător din al ei gâtlej, lupoaica transmise un mesaj lumii din jur, „Rezistă! Nu-i încă totul pierdut! Nu... încă!"