SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 92: TINEIMU. BLESTEMUL SUFLETELOR

  Lacrimi... dulci părticele din sufletul unui lup demult uitat de lume, se scurg asemeni mărgelelor de viață din ochii lui Adamant, care stă întins la pământ, culcat cu capul pe labe și privind țintă la acel monument sacru creat din trei pietre albe, clădite cu grijă una peste alta.

  De fapt, acel mic sacru templu al inimii lupului era locul lui de amintire și cinstire a vremurilor când nu era singur, când alături de el se afla Sheen care reușea de fiecare dată să-l scoată din mrejele grijilor și să-l aducă pe calea fericirii.

  „Vei m-ai sta mult așa? Cu capul plecat și cu sufletul în flăcări, Adamant? Chiar n-ai de gând să faci nimic pentru a apăra această lume?" auzi el glasul lui Sheen plutind undeva alături de el și lupul roșcat își ridică imediat capul și privi pretutindeni, dar n-o zări.

  „Și normal că n-o să vezi nimic atâta timp cât inima îți este în doliu," adăugă lupoaica și brusc apăru deasupra acelui sanctuar dedicat gloriei ei și numelui ei ce-a fost odată atât de sfânt pentru Adamant.

  „Sheen," abia reuși să rostească glasul lupului, care se ridică numaidecât în picioare și-și plecă capul în fața celeia care-i era și acum soție, chiar dacă al ei trup și nume nu era pentru alții decât o simplă amintire.

  „Da, Adamant! Sunt eu și văd că încă n-ai trecut peste acele vremuri," spuse lupoaica cu tristețe împletită cu reproș, simțită în al ei glas.

  „Cum să trec peste când sunt atât de singur?"

  „Singur? Și de ce ești mă rog singur? Numai privește în jur și-o să vezi cât de multe suflete frumoase te înconjoară. Este cerul înstelat ce pare bătut cu aceleași diamante pe care le scot gnomii din inima muntelui, sunt licuricii care te însoțesc la fiecare pas luminându-ți calea, sunt greierii ce-ți încântă sufletul și te fac fie și pentru o clipă să trăiești, la fel cum este natura cu al ei suflu sfânt ce-ți face inima să bată încă în piept."

  „Dar... nu ești tu aici!"

  „Sunt! Sigur că sunt: în a ta inimă, în a ta minte, în fiecare fior ce-ți străbate trupul, căci chiar dacă al meu trup nu m-ai este ceva viu pe acest întins pământ, eu totuși trăiesc prin tine încă, iar pentru asta trebuie să-ți fiu recunoscătoare, ca și pentru faptul că nu am fost uitată încă."

  „Dar, Sheen, e atât de greu fără tine! E atât de greu fără voi!"

  „Chiar și așa, dacă Soarta și Lumea ți-au dat încă o șansă la viață o fi pentru ceva. De aceea, trebuie să fii recunoscător pentru această oportunitate și să-ți duci misiunea până la capăt, Adamant, chiar dac-o fi să ardă această lume în flăcări."

  Și glasul lupoaicei se stinse brusc, iar Adamant deschise ochii și văzu golul din fața lui: adormise și visase acea scurtă întâlnire cu doamna inimii lui, o ființă de care-i fusese atât de dor, a lui scumpă soție.

  „Soarta," murmură deodată lupul în capul lui și un suspin adânc se grăbi să-i iasă din piept. „Oare chiar o fi atât de puternică această soartă ce ne face să fim robii inimii și puterii de la prima suflare și până la ultima?"

  Răspuns însă nu-i dădu nimeni și doar o dulce melodie cuprinse acel munte, prefăcându-l în clipe într-o lume de basm, într-un loc feeric în care oricine-ar fi dat întreaga lume ca să trăiască fie și măcar o clipă acolo. Adamant însă începea să-l simtă ca o închisoare în care era doar el și singurătatea.

  Deodată tresări și privi în dreapta lui, simțind o stranie senzație în peretele muntelui ce se afla la doar 300 de metri de el. „Ce se întâmplă?" se întrebă Adamant în sinea lui și se ridică în cele din urmă pe toate cele patru labe. „Să fi ajuns gnomii cu al lor săpat până aici și fără să-și dea seama o să spargă o gaură în afara lui?"