SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 110: DEZAMĂGIREA TOT DĂ PUTERE UNUIA

Zimbind cu amărăciune, Coallar decise că-i în sfârșit timpul să se ridice de pe tron. Odată în picioare însă, rămase lângă tron și privi prin încăperea sălii tronului său. Și iar zâmbi trist, căci acolo nu era nimeni, iar singurătatea și dezolarea văzute acolo fură simțite de rege asemeni cuțitelor înfipte în inimă. Probabil de asta și murmură el în cele din urmă:

„Un rege singur e-un rege mort până la urmă. De asta, măi Coallar, se pare că ți-ai irosit viața degeaba, căci, măcar când fantoma Anayei era aici nu te simțeai atât de singur. Acum însă simți din plin răceala și singurătatea acestei grote, ca o mare apăsare pe suflet."

„E din cauza blestemului ce-l porți pe umeri, rege Coallar," îi spuse vocea grotei. „Iar acel blestem a fost spus de un tată îndurerat ce și-a pierdut fiica cea dragă din cauza lăcomiei tale. De aceea și se simte atât de amar pe suflet, la fel cum se simte dezamăgirea ca un vierme neliniștit în stomac. Și, dacă sincer, eu cred că a fi dezamăgit e mai bine decât a fi ucis de toate acele suflete pe care tu le-ai călcat cândva în picioare."

„Iar dezamăgirea ceea... cu ce-i mai bună ea decât moartea?"

„Poate pentru tine n-o fi ea bună și n-o fi servind la nimic. Pentru alții însă poate fi ca o gură de aer, căci, după ce ea trece și vine iar speranța, se pot ridica de jos și merge mai departe: fără regrete și fără a privi în urmă ca să facă rău celor care le-au făcut și lor rău."

„Iar cu... a face rău celor care le-au făcut rău lor... te referi la fiul meu, la Ahi?"

„Nu doar el a suferit din cauza nebuniei tale, Coallar. Să nu uităm totuși că mulți din cei care-au părăsit pământul și-au intrat în Purgatoriu au făcut asta din cauza ta. Dar mai sunt și din cei ce-s încă pe pământ, rege, cei pe care tu i-ai dezamăgit. Numai că ei merg mai departe azi și te lasă în urmă, iar tu singur ești cel care va muri în ruine fără să ai pe nimeni care să-ți închidă ochii la plecare. Asta consider eu a fi cea mai mare pedeapsă pentru tine."

Coallar însă zâmbi: „pedeapsă? Cred că aici te înșeli, bătrână vrăjitoare a grotei, căci fiecare din noi, trăind pe acest pământ viața pe care o trăim, plătește într-un fel pentru păcate săvârșite în altă viață. Dar totuși, spune-mi: cine-s ceilalți care mă lasă azi în urmă pe lângă al meu fiu Ahi? Te referi la acea vulpe roșie?"

„Ba nu, Coallar, aici te înșeli tu, căci nu-i poți lăsa în urmă pe cei pe care nu-i iubești, iar acea copilă nu știe cine ești tu în realitate. Poate că așa e totuși mai bine, căci destul a suferit la viața ei, mai ales neștiind cine-i sunt părinții sau care-i este rolul în lume. Dar ce ține de cealaltă vulpe, de cea bătrână, ea e cea care tot te lasă azi în urmă, chiar și dacă nu-și amintește defel că ați fost cândva legați de soartă."

„Bătrâna vulpe?" Întrebă Coallar oarecum încurcat. „Dar... ce legătură am avut eu cu ea?"

Grota râse: „ești sigur că n-o cunoști, rege? Din câte știu ai iubit-o cândva nespus, chiar dacă în felul tău și-având în piept doar o inimă rece, de cărbune."

Asta-l făcu pe Coallar să tresară. „Anaya?" Și el își întoarse capul spre stânga, acolo de unde se auzea vocea ceea stranie, a unei femei, vorbindu-i.

„Și ai dreptate. Doar că acea bătrână e sufletul înțelept al celei căreia i-ai distrus tu viața. Dar chiar și așa a ei soartă nu era doar să-ți dăruie ție o fiică, ci și să aducă un mare beneficiu acestui pământ. De aceea și-i încă în viață: pentru că lumea are nevoie de înțelepciunea ei, chiar dacă ea nu-și aduce aminte ce a luat de fapt lumea de la ea."