SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 44: A DOUA FAȚĂ A MONEDEI

„Curând lumea asta va fi arsă de soare, cerul va deveni negru ca cătrana din cauza urii și doar lumina lunii va face această lume să strălucească straniu. Dar chiar și așa asta nu va fi o speranță, căci lumea va arăta în acele clipe asemeni unei monede, cu o istorie diferită gravată pe fiecare dintre cele două fețe ale ei. Și va fi ciudat. Va fi greu de crezut. Dar totuși lumea va trebui să aleagă doar unul dintre cele două adevăruri. De aceea și te întreb, Obregon: tu în care dintre cele două adevăruri vei crede?"

După astfel de cuvinte, cerul albastru al zilei se întunecă în secunde. Iar pe el, în toată splendoarea, se arătă capul de foc al unui lup negru. Lumina blănii în foc a capului lupului îl făcu însă pe Obregon să pară din ce în ce mai mic. Și, în timp ce se tot trăgea în spate, căutând scăpare, bărbatul de 20 și ceva de ani bâiguia necontenit: „cine ești tu? Și de ce-mi apari mereu în față?"

Lupul însă tăcu o vreme. Cel puțin păstră liniștea până când ochii lui în flăcări își pierdură strălucirea înfiorătoare, iar a lui privire deveni cea a unui lup normal. Abia atunci spuse: „îți apar în fața ochilor mereu pentru că tu ești cel care va domni peste soare, peste acel soare din care-mi iau puterea. Dar, din cauza mândriei tale infinite, am impresia că totul va fi pierdut. De aceea și am decis să intervin."

În timp ce lupul rosti astfel de cuvinte, capul lui deveni tot mai mare și mai mare, iar în contrast cu cerul întunecat, flăcările blănii lui păreau cu adevărat înfricoșătoare. De aceea și continua Obregon să se tragă în spate. Până se împiedică în cele din umbră de-o piatră și căzu. Dar nu se opri locului, ci continuă să se târască până se lipi cu spatele de trunchiul unui copac și abia atunci înțelese că mai departe de acel loc n-avea unde fugi.

Văzându-l însă atât de speriat, lupul râse. Iar acel râs, oarecum straniu, deși păruse la început a fi al unei ființe ce-a râs la o glumă bună, i se păru lui Obregon că-l auzea anume pentru a-l provoca pe el. De aceea și privi în jur încercând să găsească ceva cu care să se apere. Numai că încremeni când văzu că trunchiul de care se lipise el nu era decât al copacului cela de Cedru, mare cât toate zilele, și care însemna fălnicia Nomanzilor. Și... era atât de viu în acele clipe acel Cedru, ceva ce-l făcu pe Obregon să se cutremure până în străfunduri. De aceea și se bâlbâi într-un final: „dar... cum e posibil ca acest copac să fie viu?"

„Pentru asta trebuie să-ți mulțumești doar ție. Tu ai fost cel care l-a înviat."

„Ba nu-i posibil," se încăpățână Obregon, scuturând din cap în timp ce privea țintă Cedrul ce-și fremăta atât de viu coroana. „Eu... eu nu-l puteam aduce la viață când anume eu am făcut tot posibilul ca să-l fac să cadă. Dar e viu. Atât de viu e. De ce?"

„E din cauza urii ce s-a aciuat în a ta inimă," îi răspunse lupul cu glas blajin. „Din această cauză și-a înviat Cedrul și va fi viu atâta timp cât întunericul va domni în a ta inimă. Și, dacă sincer, nu mă miră deloc să văd întuneric în al tău suflet, căci tu reprezinți de fapt durerea propriului popor, cel asuprit de milenii de Nomanzi. Dar, ceea ce nu știi tu e că acest copac de Cedru e opusul inimii tale. Prin urmare, cât timp el e viu, inima ta va fi cufundată în întuneric."

„Acest copac de Cedru e opusul meu?" Întrebă Obregon încurcat. Apoi privi fără teamă la capul lupului.

Dar... i se păru atât de ciudat, căci nu mai era în flăcări de data aceea. Ba chiar avea și-o altă nuanță a blănii: ceva ce amintea de smoala topită. Chiar și așa lui nu i se păruse înspăimântător, ci-l asocie fără să vrea cu un Zeu, ce-l ce vestea despre lucruri bune și nicidecum cu un mesager al iadului. Îl privi însă cu și mai mare atenție pe lup când acesta îl întrebă: „ți-i minte ce ți-am spus prima dată când m-ai văzut în vis? De fapt ce-ți spun mereu când mă vezi în fața ta?"