SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 79: PARTEA DIN UMBRĂ

  Cerul de deasupra Muntelui Fricii era de asemenea de un violet întunecat, bătând spre un negru abisal, când la acea oră de după amiază ar fi trebuit să fie scăldat într-un roșu cărămiziu al unui soare grăbindu-se la culcare, iar asta făcea ca totul în jur să se simtă extrem de ciudat și la fel de ciudat se comportau și animalele, insectele, și chiar plantele, care, date peste cap de acel neașteptat capriciu al naturii, se îmbulziră bulversate de prin ascunzișuri și se uitau cu teamă în jur, în timp ce plantele deveniră deodată extrem de țepoase de parcă s-ar fi pregătit de-o luptă.

  Apoi, deodată, un vânt al naibii de rece începu să bată de nicăieri, zgribulind totul în jur, iar un strigăt înfiorător, de răzbunare parcă, străbătu deodată zarea.

  Câteva clipe mai târziu două vulpi roșcate, încleștate una într-alta, se rostogoliră pe panta abruptă, îndreptându-se cu repeziciune la vale. Cu toate acestea însă, niciuna dintre vulpi nu se mulțumea doar cu a se ține agățată de cealaltă, ci reușeau, din când în când, să muște dureros din blana celeilalte.

  „Mayar! Inmar! Încetați!" se auzi strigătul Morenei de undeva din susul muntelui, ca mai apoi să se vadă și ea fugind în goana mare după cele două vulpi ce păreau a se lupta pe viață și pe moarte.
  
  O plasă apărută de nicăeri și care se întindea pe zeci de metri în zare, ca o setcă pentru îngrădit, le forță pe cele două vulpi să se oprească din a lor vertiginoasă rostogolire, iar datorită impactului cu plasa neobișnuită fură aruncate cât colo una de cealaltă, forțate astfel să se desprindă din ghearele celeilalte.

  După impact, ambele bulversate de această turnură de situație, se ridicară pe picioarele din față, iar când o boare de aer albastru fu aruncată peste ele, cele două își luară înapoi chipul uman, sprijinindu-se pe coate pentru a se putea ridica.

  Câteva clipe mai târziu Ahi apăru între ele, privindu-le furios: „v-ați răcorit acum?" le strigă el, privind la cât de jalnic arătau amândouă: părul vâlvoi, fața, gâtul și brațele zgâriate, iar ici și colo pe haine se vedeau pete pe sânge și urme de colți, de la mușcăturile pe care și le dădură una alteia în timpul căderii.

  „Eu n-am făcut nimic," mârâi Inmar înfuriată. „Și singur ai văzut că prima m-a atacat, frate și că părea stăpânită de diavol, nu alta."

  „Am văzut eu, dar ... nici tu n-ai fost mai brează. Trebuia neapărat să-i amintești de trecut?" îi șuieră Ahi printre dinți.

  Mayar rânji, arătându-și dinții: „așa face mereu. Cerșește milă, apelând la sentimente!"

  „Tu... nerecunoscătoare mică ce ești," îi strigă Inmar, ridicându-se brusc în picioare. „Ai uitat cine te-a crescut?"

  „Dacă n-ați fi fost tu și frățiorul tău iubit, Mannar, aș fi crescut lângă a mea mamă, într-un sat de oameni, și nu hoinărind lumea, împreună cu tine," îi spuse Mayar pe un ton sacadat, încă așezată pe pământ.

  „Crezi că ai fi supraviețuit acolo? Printre oameni mă refer. Cu a ta natură?" îi șuieră Inmar printre dinți. „Sângele din tine, cel care curge vertiginos prin vene și care cere mereu alt sânge nu te-ar fi lăsat în pace, te-ar fi supus în cele din urmă și-n locul puilor pe care i-ai ucis cu cruzime pe acel imaș ai fi ajuns să ucizi oameni. Asta se numește instinct sălbatic, Mayar. Fiecare din noi îl are, chiar și oamenii. Nici tu nu ești o excepție."

  „Poate și ai dreptate, dar totuși... mi-aș fi ales propria viață și nu aș fi ajuns monstrul care sunt astăzi. Nici nu știți cât regret că-s parte a familiei voastre și că am al vostru sânge curgându-mi prin vene," mârâi Mayar, ridicându-se în picioare și intenționând să plece.

  „Mayar! Încetează!" îi strigă Morena, care era oprită la câțiva metri de ei. „Nu-ți poți renega originile, precum nu poți urî sângele care-ți curge prin vene."
  
  Inmar privi năucită la Mayar, căci această confesiune o bulversă complet, când ea nu se așteptase nicicând ca fata să afle despre a lor rudenie.

  Ahi în schimb stătu locului, cu privirea ațintită undeva în depărtare, dar pe fața lui nu se citea nici uimire, nici teamă și nici frustrare că al lui mare secret fusese descoperit, de parcă se așteptase la asta.

  „De ce? De când sângele ce ne curge prin vene ne face o familie? Eu credeam că ceea ce ne unește este iubirea, respectul reciproc și... grija pentru celălalt. Dar ... cum n-am aflat niciodată ce înseamnă asta, datorită lor, nu pot susține cu certitudine. Mă pot și înșela," murmură Mayar furioasă.
Ahi surâse amar. „Noi suntem de vină pentru a ta neîmplinire, zici?! Însă... de ce atunci ai trăit în umbră în toți acești ani?"
  
  Mayar privi spre el, furioasă și încurcată în același timp, neștiind despre ce anume vorbea el.

  „Vorbesc despre pădurea fantomă din sufletul tău. O pădure creată de tine pentru a te ascunde de propria natură," și Ahi în sfârșit își privi fiica, în timp ce în ochii lui se citea furia pentru a ei nerecunoștință și totodată reproșul pentru ale ei cuvinte. „Poate că Mannar ți-a schimbat destinul, dar cu siguranță n-a fost la cerința noastră."

  „Atunci? Din cauza cui sunt monstrul de astăzi?"

  „Eris! Maranam! Parca! Titanii! Ce știu eu? Singura certitudine pe care-o am e că doar te-ai născut ca fiică a mea și că am participat la asta, precum am participat la a ta creștere. Atâta tot."

  „Și... ar trebui să te numesc tată doar pentru asta?"