SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 94: UN NOU STĂPÂN PENTRU ACCU ȘI OCHIUL DIAVOLULUI

  Dezgolită complet, după ce-și lăsase roba neagră cu dungi roșii în față pe malul Cascadei Licuricilor, Keyṉ păși încet prin apă, înaintând tot mai mult și mai mult spre ale cascadei adâncuri.

  Dar deși răcoarea acelor ape o înconjura plăcut, tânăra simți ceva ciudat totuși în acele ape și, oprindu-se locului, când apa-i ajunse la pulpe, se întoarse încet și privi în jur, lăsând splendoarea acelui corp de fecioară să fie admirat de toată natura ce o privea de pretutindeni.

  Deodată însă văzu sute, dacă nu mii de licurici înconjurând-o și acele mici făpturi fosforescente nu se apropiară de cascadă din pădure sau de pe mal, ci născură direct din ape, iar asta-i dădu lui Keyṉ senzația că se află în brațele magiei.

  Și așa și era, căci când privi apa, mâna ei atinse fără să vrea al ei piept gol, și oglinda apei se transformă într-o pânză cristalină pe care imaginile se perindau una după alta. Astfel tânăra văzu acel loc ca fiind o imensă mocirlă la începuturi, cu iederă și alte lighioane trăind în acele ape și toate supunându-se lui Tenebre. Numai că Titanidei ceva-i displăcu la acele locuri și, folosind magia Palantir-ului, pe care-l aduse în mod special cu ea acolo pentru a vedea viitorul pădurii ei, obicei pe care-l avea de fiecare dată când pe cer se arăta o imensă cometă roșie, eveniment văzut pe cer odată la 3 luni, ea proiectă acea imagine văzută în acele clipe de Keyṉ, imaginea splendidă a vestitei Cascade a Licuricilor și care de altfel nu era decât produsul minții Titanidei, dar adus la viață de Palantir.

  „Acum înțeleg de ce acest loc mi se păru straniu," își spuse Keyṉ în sinea ei și se lăsă pe spate, cufundându-se doar pe jumătate în acea apă sclipitoare. Apoi, mânată parcă de-un impuls ciudat, tânăra întinse mâna stângă-n față și văzu cum o axă ciudată, dintr-un material argintiu, subțire precum lănțugul unui medalion, se înfășură în jurul brațului asemeni unui șarpe ce se încolăcea pe ramura unui copac, iar vârful ei termină de înfășurat în jurul degetului mijlociu, de parcă ar fi fost un inel pe mai multe straturi.

  „Axa Magiei Yātrīkar în mâinile mele," își spuse tânăra Yātrīkar cu suflet de femeie. „Oare cum voi putea folosi această putere în slujba oamenilor până la urmă?" se întrebă ea.

  Tăcu însă simțind două mâini reci atingându-i corpul și închise ochii, înfiorându-se. Deschizându-i înapoi, își văzu sora, pe Kaṇkaḷ în fața ei, acoperită doar până sub sâni de apă, iar la gâtul ei zări Ochiul Diavolului.

  „Văd că nu ți-a trecut curiozitatea de-a vedea cum acționează aceste două obiecte magice, Keyṉ," îi spuse Kaṇkaḷ cu reproș în glas, dar Kaṇkaḷ schimbă cât de curând acel ton, vrând să nu-și sperie sora, pe care o știa sperioasă de fire și s-ar fi putut iarăși închide în sine, așa cum o făcuse de atâtea ori mai înainte.

  Lui Kaṇkaḷ de fapt îi plăcea această nouă formă a lui Keyṉ: mult mai deschisă atât la vorbă, cât și la minte, și deși nu le fusese dat încă să-și folosească puterea pentru rele, ceva-n interiorul ei îi spunea că Keyṉ poate deveni mai puternică decât era ea, iar asta o punea deseori în încurcătură.

  „Puterea nedescoperită a mamei. Dacă Keyṉ o va găsi și va pune mâna pe ea, atunci mă va supune și... nu știu dacă o să pot permite asta," își spuse Kaṇkaḷ în aceeași seară, după ce ele părăsiră ascunzișul lui Tenebre și se îndreptară spre Cascada Licuricilor, unde Titanida le ordonase să-și pună bazele noii tabere. „Dacă asta se va întâmpla, probabil una din noi va trebui să moară," decise atunci Kaṇkaḷ, „dar care din noi va muri, o să decidă doar a noastră putere ce încă ne curge prin vene."