SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 64: PE DRUMUL CĂTRE VIAȚĂ

„Și iată-ne ajunși la capătul vieții, măi, Solane," murmură încet bătrânul. Stătea în acele clipe în fața Podului Yeomna, care se cutremura puternic în vâltoarea apelor neogoite ale Styxului. Și, vorbind cu sine însuși, Solan se simți parcă un pic mai bine.

Dintr-o dată însă, amintindu-și că nu era singur acolo, privi spre stânga și-l văzu pe Gosmel. Acela tot stătea tăcut, privind abătut la podul pe care îl văzuse de atâtea ori în milenii de existență, dar pe care nu pusese piciorul nicicând. Și nu pentru că nu ar fi putut, ci pentru că dacă ar fi făcut asta ar fi fost pierdut odată și pentru totdeauna, aruncat în ape. De ce? Pentru că cei ce n-aveau scris în al lor destin să moară la fel nu aveau dreptul să calce pe acel pod. De făceau asta se considera o mare trădare și un mare păcat.

Tresări însă Gosmel când Solan îl întrebă, „Ce se află totuși dincolo de acest pod?" Dar, întrebând asta, Solan privea la pod și nu la al său ghid.

La fel, fără să-l privească, Gosmel îi răspunse sec, „O să afli de-l treci." După care îi întoarse spatele bătrânului cu gând să plece. De altfel nici nu mai avea ce face acolo, căci misiunea unui Samargo era doar să aducă un suflet la Podul Yeomna. În rest, de trecea sau nu peste Styx acel suflet, nu era treaba lor. De altfel nu rămâneau nicicând să verifice asta. De ce? Pentru că ei considerau că era doar decizia oamenilor, căci de treceau podul aveau o șansă să renască. De rămâneau de partea cealaltă însă deveneau mai întâi fantome. Apoi, hoinărind neogoite prin lume timp de trei ani, se transformau în duhuri rele. Din cele pe care le vânau după asta Duhuri Speciale numite Kurōkkar, căci nu puteau fi lăsate aceste duhuri rele să-și facă de cap prin lume așa cum își făcuseră Bocetele de cap. Bătrânele neogoite de pe urma cărora pătimiră multe popoare de altfel.

Mai era însă încă un secret pe care Samargo nu-l spuseră nicicând nici unui suflet: să nu privească în urmă cât treceau Podul Yeomna și nici să nu stea locului mai mult de 13 secunde. De făceau asta, atunci acele suflete erau aruncate în apele învolburate ale Styxului. Și, din acele ape, sufletele nu se întorceau nicicând.

De data aceea însă Gosmel încălcă acele reguli. De fapt cele pe care singur le stabilise: să nu rămână lângă sufletele menite să treacă Podul. În acele clipe însă, după ce făcu câțiva pași de lângă Solan, se opri. Apoi, privind în stânga, la bătrânul care stătea cu spatele la el în acele clipe, îl întrebă, „De ce totuși te-ai jertfit pentru un altul, bătrâne? Nu era rândul tău să ajungi aici. La fel acel suflet pe care l-ai salvat nu avea sângele tău în ale sale vene."

Solan surâse însă auzindu-l pe Gosmel vorbindu-i astfel. Apoi, privindu-l, îi spuse, surâzând, „Să fii om nu înseamnă să-i salvezi doar pe cei cărora al tău sânge le curge prin vene. De altfel anume asta m-au învățat ai mei părinți. Și pe ei ai lor părinți și tot așa. Dacă sincer, la fel au fost învățați toți Siarii: să aibă grijă de cei din neamul lor. De aceea nu puteam rămâne indiferent față de acel puști pe care îl cunosc de când era abia în pântecele mamei lui, pe care l-am văzut crescând până a ajuns băietanul pe care l-ai văzut și tu. Cel care va fi un om mare în viitor. De aceea și m-am jertfit pentru el."

„N-ai de unde ști dacă va fi un om mare," insistă Gosmel.

„Știu eu și mi-e de ajuns. Și... ca să-ți răspund la întrebarea pe care o văd în a ta privire, de unde știu asta: am citit-o în ochii lui. De multă vreme de altfel. Doar că n-am știut că Soarta a decis astfel, căci sunt sigur că anume Soarta a hotărât ca cineva să moară doar ca să vă trimită pe voi acolo."

„Ba te înșeli acum, bătrâne," spuse Gosmel sigur pe sine. „Acelui băietan îi era scris să moară azi. L-ai salvat tu însă."

„Atunci înseamnă că am făcut un lucru bun pentru lume. Și sunt absolut sigur de asta, căci acel frumos băietan va trăi multe zile și asta din cauza că i-am cedat darul vieții." Spuse bătrânul cu voce sigură.