SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 59: POVESTEA SIARILOR (2)

Pătrunzând tot mai adânc și mai adânc în pădure, roșul salcâmilor Delonix Regia părea să-i „înghită" pe Siari, ascunzându-i astfel de restul lumii. Făcea însă pădurea asta pentru a-i proteja de rele, căci, pe cerul dimineții, se arătase prăpădul. Iar acel rău era nimeni altul decât dragonii de foc, cei care amenințau să distrugă tot ce întâlneau în cale cu focul suflat din nări peste împrejurimi.

Se întâmplă însă asta din cauza Siarilor. Ei, crezând că blestemul prințesei lor se rupse după zece ani de pribegie, încercaseră să se întoarcă acasă. Numai că, când să intre pe porțile Orașului Alb, cel care timp de un deceniu fusese o ruină, văzură cu stupoare cum cerul se înroșise mult în fața lor.

„Sunt dragonii! Neruppu ne atacă!" Strigă unul dintre Siari, care văzuse primul inamicii. „Să ne ascundem. Acum!" După care se întoarseră toți cu spatele la orașul în ruine, cel înconjurat încă de fantomele morții, și fugiră cât îi ținură picioarele spre pădure.

Dar, deși ceilalți intraseră tot mai adânc și mai adânc în pădure, Arvam rămase lângă primul rând de copaci. Apoi, trist, privi la al lor oraș mistuit de flăcări. Și-l durea inima, căci „Și așa îi rămase doar numele. Pentru ce să îi ardă și ruinele?" Murmură el abia auzit.

„Răului nu-i trebuie un motiv să distrugă totul în cale," auzi el glasul cuiva în spatele lui. Privind într-acolo, îi văzu pe Siarii, care încercaseră să intre cu el în oraș, nu departe de el. Îl așteptau, căci se învățaseră să nu lase pe nimeni în urmă. La fel, de era cineva în pericol, nu se mișcau de lângă el decât atunci când acela se putea ridica de jos sau, luat în spate de cineva, dus la adăpost.

Numai că, în acele clipe, Siarii mai aveau un motiv să stea la marginea pădurii: trebuiau să vadă cu ochii lor cum li se distruge și ultima speranță. De aceea și murmurau femeile îngrozite, „Oh, cerule, păzește-ne pe noi, păcătoșii!" văzând cu câtă cruzime distrugeau Neruppu ceea ce mai rămase în picioare din oraș. De altfel dragonii nu lăsau nimic în picioare și asta din cauza că aveau un ordin: să facă acel oraș una cu pământ ca Siarii să n-aibă unde să se întoarcă. Nicicând de altfel.

Dar, deși totul părea efectul blestemului lui Curse, Arvam nu era atât de sigur. El găsea ciudată toată acea distrugere și ura dragonilor Neruppu, cărora Siarii nu le făcuseră nicicând nimic și care nicicând mai înainte nu-i atacaseră. În acei zece ani de pribegie însă îi căutau parcă cu înverșunare peste tot. De aceea și se ascunseră ei în adâncurile pământului, nelăsându-i pe nimeni să-i vadă.

Și avea Arvam într-un fel dreptate, căci acela nu era efectul blestemului lui Curse. Era nebunia lui Tenebre și a acoliților ei. De altfel, cât de curând după asta, îi auziră cu toții râsul strident, colindând împrejurimile.

De aceea și scrâșni Arvam printre dinți, „Am zis eu că-i mâna lui Tenebre aici. Nu putea fi doar blestemul. Nu doar el ne dă târcoale mereu și ne îngenunchează."

Soția sa, Emal, care stătea la doar un pas în spatele lui, împreună cu al lor fecior de zece ani, pe nume Somat, zâmbi cu bunătate atunci când el o privi. Apoi îi spuse, „Acum n-am nici eu nici cea mai mică îndoială. Numai că nu pot înțelege ce câștigă ea, împiedicându-ne să ne întoarcem acasă."

„Răzbunare!" Răspunse unul din bătrâni. „Pentru că n-a putut pune mâna pe elementele Timpului."

„Elementele Timpului?" Se întrebară Siarii într-un glas. „Ce-i asta?"

Bătrânul însă nu răspunse. Doar le întoarse spatele și intră în pădure, urmat de mare parte din Siari. Și acel bătrân, pe numele său Nērmai (sinceritate), nu le spuse Siarilor despre Elementele Timpului ca să nu-i sperie. Plus la asta, dacă le-ar fi spus, ar fi putut aduce ura între ei, căci ar fi trebuit să le spună ce anume căutau cei ce le voiau răul: să câștige putere. De aceea, de-ar fi aflat Siarii că cineva din ei avea ceea ce-și dorea răul și că dacă acel rău ar fi găsit ce căuta i-ar fi lăsat în pace, ar fi început să se urască și să se bănuiască. Iar asta ar fi dus la a lor pieire.