SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 49: OTRAVA INIMII DE TATĂ

Înaintând cu mare atenție prin tunelul ce ducea spre sala tronului lui Coallar, Boor se simțea ciudat. Avea și de ce, căci în acel loc simțea o influență străină, ceva ce nicicând nu mai simțise mai înainte. Ce anume însă nu putea înțelege și asta din cauza că el nu putea vedea acele fantome albe pe care le văzuse Mayar și la fel nu se aprindeau nici torțele lui Tenebre în calea lui.

Chiar și așa le simțea influența, precum le simțea și răceala alături. De asta și se înfiora uneori. Și, din când în când, când simțea de parcă o mână rece îi atingea gâtul, Boor tresărea și strângea și mai tare mânerul sabiei sale.

„E a naibii de înviorător să treci singur pe aici. Simți de parcă te pătrunde până la oase cuțitul gheții. Ceva ce nicicând n-am mai simțit până acum de altfel. Dar... știu eu cui anume se datorează această ciudată stare pe care o am. Lui Coallar. Cel care încearcă cumva să mă întoarcă din drum. Numai că, bunicule, ți-ai ales greșit prada de data asta." Și, ca să alunge acel frig ce-l tot atingea din când în când pe piele, Boor formă o mică tornadă în jurul lui, care îl ajută totuși, căci ținu fantomele la distanță.

Astfel, ajuns în sala tronului, privi cu mare atenție în jur. Nu era nimeni acolo însă și i se păru ciudat. Chiar și așa era sigur că Coallar nu ștersese putina și era pe undeva pe acolo, pregătind cine știe ce surpriză pentru el.

De altfel avu dreptate Boor să gândească astfel, căci Coallar, care stătea ascuns în spatele unui perete de parcă ar fi fost una dintre fantomele de la intrare, își pândea cu mare atenție nepotul. Și... o mulțime de gânduri i se învârteau în cap, „Ce caută ăsta aici? Ce vrea de la mine? Să fi venit aici ca să se răzbune pentru ce i-am făcut micuței Crăiese a Zăpezii și lupoaicei? Nu, nu cred. Ar fi prea mult, căci, din câte țin minte, Boor nicicând nu s-a răzbunat. Și asta că Ahi a încercat să-i ucidă fetele și nu odată. Dar totuși..."

Tresări în clipa în care Boor strigă, „Hai, Coallar, arată-te odată că știu că ești aici! Și, cum suntem ambii persoane ocupate, zic să terminăm repede ce am în plan. Dar pentru asta trebuie să-ți arăți mutra. Altfel nu putem ajunge la un consens."

Coallar însă râse. Dar, deși crezuse el că râsului lui nu fu auzit de Boor, se înșelase, căci acela imediat privi înspre locul în care stătea regele ascuns. Numai că, neputându-l vedea pe rege, Boor se încruntă. De spus nu mai spuse însă nimic. Doar făcu câțiva pași înspre acel perete, convins să verifice de nu era vreo poartă secretă pe undeva. Dar, după câțiva pași, se opri, auzind vocea lui Coallar de undeva din stânga de data asta. De aceea și zâmbi, când înțelese că lui Coallar îi era a joacă.

Și așa și era, căci, secunde după aceea, se auzi iar vocea jucăușă a regelui Coal. „La fel de nepoliticos ca întotdeauna," spuse Coallar oarecum în batjocură. „Iar eu care credeam că anii o să te schimbe, nepoate. Văd însă că m-am înșelat, căci nici bătrânețile n-o să te facă înțelept. Păcat însă. Astfel am fi avut o șansă să stăm mai des la taclale."

„Crezi?" Iar Boor rânji. „Ceva de care mă înșel totuși."

„De ce?" Întrebă Coallar cu voce inocentă. „Doar sunt un biet bătrân singur căruia i-ar plăcea să stea mai des de vorbă cu unicul său nepot. Nu văd nimic rău în asta."

„Eu însă da. De ce? Pentru că noi nicicând n-am fost uniți și nici n-am avut noi prea multe teme de discuții."

„Chiar și așa, să știi că mi-a fost dor," spuse Coallar ironic. „Și, să fiu sincer, aproape că-ți uitasem chipul. De aceea și bucur enorm că ești astăzi aici."

Boor însă râse cu poftă. Ba chiar se așeză pe-o scară de piatră și-și analiză cu mare atenție pumnalul pe care-l scoase din teacă până își potoli râsul. După care, folosindu-și magia, reuși să reflecte chipul lui Coallar pe lama pumnalului. Dar, de cum îl văzu pe Coallar încruntându-se, înțelese totuși ce șiretlic folosea acela. De aceea și spuse, „Acum înțeleg." După care tăcu.