SEMINȚELE RĂULUI. PĂDUREA ROPHION

CAPITOLUL 83: ȚINUTUL SĂLBĂTĂCIUNILOR

  Cu ochii ațintiți asupra flăcărilor marelui rug aprins de soldați pentru a se încălzi, pentru a pregăti mâncare, dar și pentru a se apăra de un eventual atac al ghoul-ilor, Sephir părea complet absorbită de ceva văzut doar de ea.

  Nimeni din jur nu-i atrase însă prea mare atenție, căci soldații erau obișnuiți cu felul de a fi al lui Sephir: uneori ciudat, alteori mult prea uman. De aceea, atunci când ea se nimerea să fie în compania lor, obișnuiau s-o trateze ca pe un oarecare altul, însă cu respect, căci indiferent de modul ei de a acționa și de a-i trata pe alții, Sephir rămânea totuși a lor prințesă.

  Deodată însă Sephir făcu o mișcare bruscă, îndreptându-și spatele, în timp ce mâna ei apucă fără să vrea cu putere de mânerul cuțitului de vânătoare pe care-l scosese nu demult de la cingătoare pentru a-l curăța, iar ochii ei părură ochi de păpușă - deschiși larg și fără a clipi, în timp ce culoarea lor, până atunci de un negru normal, deveni deodată extrem de întunecată, iar retina se mări extrem de mult, făcând flăcările să „se rupă" practic în timp ce scuipau în aer așchii de foc.

  „Ce se întâmplă?" îl întrebă un soldat pe un altul, observând flăcările făcându-și de cap, deși în jur nu se simțea nicio boare de vânt care le-ar fi putut înteți.

  „Nu știu, dacă sincer," răspunse cel întrebat. Dar totuși, după ce se uitară mai întâi unul la celălalt, ambii soldați deciseră să se apropie mai mult de Sephir, căci observară că stătea nemișcată și uitându-se țintă la foc.

  Văzând însă ochii ei, care se colorară brusc în roșul flăcărilor din fața ei, soldații căzură pe spate, speriați, și se traseră brusc înapoi, târâindu-se la adăpost, de parcă l-ar fi văzut pe însăși diavolul.

  Țipătul soldaților îi alarmă pe ceilalți care imediat își scoaseră săbiile din teacă sau fugiră spre armele lăsate nu departe de ei.

  Boor însă, care se afla nu departe de tabără, se apropie în grabă de ei și, făcându-le semn cu mâna să se oprească, spuse: „să nu miște nimeni! Și... țineți totuși săbiile aproape! Nu de alta, dar... locul ăsta-mi dă până și mie fiori."

  Apoi, Boor păși cu grijă spre Sephir, căci deși era obișnuit cu modul ei straniu de a fi, îi era totuși în grijă să nu fi fost posedată de vreun spirit rău, căci prin acele locuri erau destule.

  „Sephir?" murmură Boor, oprindu-se la doar doi pași de ea.

  Fata însă nu-și privi tatăl, ci continuă să privească flăcările, care se transformară brusc, în fața ei, într-un lan în flăcări: ardea un sat de oameni, în timp ce ghoulii atacau cu înverșunare locuitorii, devorându-i pe cei mai slabi, răpind fetele și nevestele tinere, iar copii erau pur și simplu sacrificați de îndată ce nimereau pe mâna lor.

  „Fiare!" mârâi deodată Sephir și înfipse cuțitul în pământ, iar această mișcare a ei făcu pur și simplul vârful flăcărilor să se desprindă de restul trupului lor, în timp ce mâncau flămânde lemnul, de parcă ar fi fost perfect tăiate de o sabie invizibilă, ca mai apoi, acele vârfuri de foc, despicate de-,al lor trup, să fie aruncate în sus și să dispară sub formă de așchii de cenușă arzândă.

  „Cine?" întrebă Boor confuz, apropiindu-se tot mai mult de Sephir și privind țintă în ochii ei. În jurul lor, soldații păreau că încremeniră, dar nu era vorba de nicio magie acolo, ci pur și simplu așteptau sărmanii, cu sufletul la gură, să vadă ce va urma, căci nu odată transformările lui Sephir duseseră la lupte între ea și restul familiei ei care încerca s-o facă să-și vină în fire.