Refugiul (finalizată )

Capitolul 68- Final

-Samanta, poți intra, aud vocea asistentei lui Liam.

    Îi mulțumesc și pășesc în cabinet. Îl îmbrățișez și îl întreb ce a mai făcut în ultimul timp în care nu am mai vorbit.

-Am întâlnit o ea, îmi spune acesta fericit.

-O, povestește-mi!

-Nu este mare lucru de povestit,imi spune, lucrează în domeniul meu și pentru început ne înțelegem bine. Tu ce ai mai făcut?

-Mai nimic, cu școala. Știi cum e în clasa a doisprezecea.

-Saul ce mai face?

-A rămas să ne vedem când ies de la tine.

-Cum vă înțelegeți?

-Minunat, îi răspund, îl iubesc pe zi ce trece tot mai mult.

-I-ai aflat secretul, îmi spune acesta aproape șoptit.

-Da, îi spun..

    Spuneam odată când mi-a cerut Saul pentru prima dată o îmbrățișare că a avut o copilărie grea. Nu m-am înșelat. În comparație cu a mea, a avut mult de suferit. Am suferit și eu când am rămas fără mamă. Dar el a rămas fără nimic. Fără tată, fără mamă, fără soră. Mă bucur enorm că s-a regăsit cu Talia după atâția ani și că se înțeleg atât de bine.

-Și Liam, pentru cât timp trebuie să te mai vizitez? Ca medic.

-Începând de azi ai scăpat de mine.

-Oh, și ce rău îmi pare. Râd.

-Era și timpul, nu-i așa?

-Oo, ba da.

     Îl îmbrățișez și ies din cabinetul lui. Aud telefonul sunând în geantă și îl caut din mers, însă nu îl găsesc.

    În ce buzunar o mai fi intrat?

     Când în sfârșit găsesc telefonul și dau să îl scot din geantă simt cum cineva se izbește în mine și cafeaua pe care o avea în mână, sau ce o fi aia, face contact cu mine.

-Ce Dumnezeu? întreb nervoasă dar când mă uit către persoana din fața mea, îl văd pe Saul.

-Olaf, spune el, nici acum nu te uiți pe unde mergi?

-Saul, spun, îmi căutam telefonul. Suna de zori.

-Acum nu mai sună, spune el.

-Văd.

Mă trage într-o îmbrățișare puternică și mă sărută pe frunte.

-Aici ne-am întâlnit pentru prima dată, îmi șoptește la ureche.

-Ești melancolic? Îl întreb zâmbind.

-Când mă aflu în preajma ta sunt pierdut de tot, olaf.

-Te iubesc, Saul! Îi imit gestul de acum câteva secunde și îi șoptesc lângă ureche.

-Hai să-ți spun un secret, îmi șoptește și îmi cuprinde mâinile în ale sale.

-Uram din tot sufletul spitalele până la un moment dat. Știi care este acel moment?

Dau din cap în semn că nu, cu toate că bănuiesc.

-Momentul în care te-am cunoscut pe tine, Manta. Manta mea! Aici am început să trăiesc, să iubesc din nou. În acest loc am început să te descopăr pe furiș. Eram dur, nu-ți permiteam să te apropii de mine. Cu toate că atunci când ne aflam în acelaș loc, ardea dorința în mine de a te îmbrățișa. Ții minte momentul în care ne-am îmbrățișat prima oară?

     Încerc să îi răspund dar emoțiile au pus stăpânire pe mine și sunetul pe care îl scot abia că îl aud eu. Dar el mă înțelege, întotdeauna a făcut-o și își continuă discursul.

-Atunci am simțit ceva special. Am simțit cum bucățile fărămițate ale inimii mele încep să se unească și să se facă un întreg. Bătăile inimii începeau să mi se accelereze și am început să simt cu adevărat că trăiesc,olaf. Te priveam cum dormeai, erai atât de frumoasă..cu tot cu cearcănele vineții de sub ochi. Tu nu îți dădeai seama, dar atunci erai cea mai frumoasă.

     Ia o scurtă pauză și trage aer în piept iar eu simt cum genunchii în curând mă vor lăsa.

-Când te-am întâlnit prima dată pe hol erai atât de caraghioasă. Păreai a fi un copil de cinci ani căruia nu-i convenea că un adult îl contrazice. Probabil atunci a fost momentul în care m-am îndrăgostit de tine. Când încercai să mă convingi că erai mult mai departe de perete decât mine.

-Saul.. îi șoptesc numele.

-Mă întrebai de nenumărate ori ce îmi place la tine. Uite asta îmi place. Felul tău de a fi. Porți dureri în spate și totuși ești puternică pentru a-i face și pe alții fericiți. Durerile tale sunt mari și grele. Atât de grele încât ai cedat și tu uneori. Dar uită-te la tine, uită-te în oglindă și dă-ți seama cât de minunată poți să fii doar prin simplul fapt că ești tu. Ești o ființă minunată și vreau să înțelegi odată pentru totdeauna.

      Se oprește din vorbit și mă privește în ochi preț de câteva secunde apoi mă cuprinde iar în brațele sale puternice.

-Saul, reușesc să șoptesc. În primul și în primul rând, cu toții avem dureri pe care le cărăm în spate. Chiar și tu ai. Și părerea mea este că durerile tale sunt mult mai mari și mult mai grele decât ale mele. Te apasă tare pe umeri. Și sunt mândră de tine că le-ai făcut și încă le faci față. Și tu ești un om minunat pe care mă bucur enorm că l-am întâlnit. Îl iubesc nespus de mult pe acest om, înțelegi?

     Se retrage din îmbrățișare și mă privește în ochi. Fac acelaș gest și îi ofer cel mai călduros și iubitor zâmbet al meu.

-Te iubesc enorm,olaf. Îmi spune și mă sărută.

-Eu te iubesc mult mai mult de atât, îi spun zâmbind.

-Imposibil.

     Îmi zâmbește. Mă cuprinde în brațe și mă ridică de la sol învârtindu-mă. Zâmbim cu lacrimi în ochi amândoi. Mă învârte în continuare și probabil a atras cele mai multe priviri.

      Ieșim din clădire zâmbind și ținându-ne de mână. Cu toate divergențele pe care le-am întâlnit la început în relația noastră, în final, ne-am dat seama că indiferent din ce sunt făcute sufletele noastre, al meu și al lui sunt la fel.

      Acolo unde iubirea domnește, încercările vor fi mari. Dar întotdeauna trebuie să știm că în dragoste imposibilul poate fi învins.

                          Sfârșit!