Refugiul (finalizată )

Capitolul 55

     
      Atunci când ești trădat de cineva cu un nivel mic de importanță în viața ta, îți este ușor să treci peste . Însă atunci când ești trădat de o persoană ce însemna totul pentru tine, simți că îți cade cerul în cap.
Ți se rupe sufletul când persoana pe care-o iubești, îți demonstrează că ai avut cândva dreptate de a nu pune suflet într-o relație. Ți se rupe sufletul când îți dai seama că ai dăruit totul și nu ai primit nimic în schimb decât suferință.

      Am intrat în cabana unde dorm și am închis ușa în urma mea, punând un scaun lângă ea. Mă izbesc în pat și îmi pun capul în pernă. Țip, suficient cât să mă eliberez. Se aud ciocăneli în ușă, nu răspund. Nu deschid.

-Știu că ești acolo, deschide-mi.

      Nu vreau. Nu vreau să vorbesc cu el. Cel puțin nu acum.

-Manta , te rog.

      Nu mă ruga Saul. Și eu m-am rugat cândva să nu mă rănești. Am avut încredere să pun mâna în foc și m-am ars.

-Pleacă, țip atât cât să mă audă.

-Nu plec, deschide sau dărâm ușa.

       Nu îi răspund, nu vreau să îl încurajez s-o facă. Îmi șterg lacrimile și mă ridic să verific dacă a plecat. Constat că nu când aud o izbitură în ușă.

-Dacă nu deschizi, o să dărâm ușa și o să fac gălăgie. Nu cred că vrei să vină profu și cu ceilalți.

      Mă gândesc dacă să o fac sau nu.

      Îi deschid repede și fug în celălalt colț de cameră.

-Sami, îmi rostește numele.

      Refuz să îl privesc. Mă prefac că caut ceva prin sertarul de la noptieră. Care defapt, este aproape gol.

-Nu mă evita,te rog, spune și vocea îi este schimbată.

      Dar o fac în continuare.

-Lasă-mă să îți explic, îmi spune.

-Trebuia să îmi explici de la bun început.

       Vorbesc și nu mă recunosc. Vocea îmi e schimbată.

-Mi-a fost frică.

-De Amber? Spun și pufnesc. Serios?

-Mi-e greu să recunosc, dar da.

Pe bune?

       Îl privesc și vreau să îmi dau seama dacă chiar spune adevărul. În aceste câteva luni am ajuns să îl cunosc și îmi dau seama că în acest moment nu minte.

-Dar te rog ca după ce îți voi spune, să nu te îndoiești de sentimentele mele, bine?

      Nu schițez niciun gest.

-Ele sunt adevărate, olaf.. mereu au fost.

       Se apropie încet de mine și îi fac semn să stea în loc. Nu vreau să se apropie de mine. Nu vreau să îl privesc în ochi, mă voi înmuia și îl voi ierta imediat.

-Te-ascult, îi spun pe un ton neutru.

      Stă câteva secunde și se gândește, probabil pentru a găsi minciuna potrivită și apoi începe să vorbească. Însă nici prin cap nu avea să îmi treacă ce avea să îmi povestească.

-A fost vorba despre un pariu, spune el, între Amber, încă câțiva și mine. L-am acceptat, știind că ești o pradă ușoară. Știam că mă placi; am crezut că dacă fac asta, te voi îndepărta de mine și te voi face să mă urăști. Iar pe atunci, asta credeam eu că este cel mai bine.

      Rămân gură-cască. Totul a fost un pariu. El a jucat un rol, și l-a jucat perfect.

-Începeam să îmi doresc să petrecem timp împreună, și nu voiam asta. Am acceptat pariul pentru a te îndepărtata de mine. Dar nu m-am gândit că voi ajunge să îmi doresc singur, fără vreo constrângere să vreau să îmi petrec tot restul vieții alături de tine.

-Pentru cât timp trebuia să te prefaci? Întreb și abia că mi se aude vocea.

-Două săptămâni, spune cu o tragere de inimă și își trântește capul în mâini așezându-se pe unul din paturi.

      Mă întorc cu spatele la el ascunzându-mi o lacrimă ce avea să cadă. Nu vreau să mă vadă atât de vulnerabilă, poate fi în favoarea lui.

-Dar cu cât timpul trecea, eu mă îndrăgosteam de tine tot mai mult. Erai atât de frumoasă când dormeai, exact ca un înger. Când te prosteai ca un copil, când te alintai îmi aduceam aminte de greșeala pe care o regretam din tot sufletul.

      Încă sunt cu spatele la el, privind pe fereastră.

-În ce consta pariul? îl întreb regretând imediat că am pus această întrebare.

Nu îmi răspunde. Nu o face câteva minute bune.

-În a te face a mea.

       M-am oprit din privitul pe fereastră. Nu mai pot, și habar nu am ce mai simt acum, după toate astea. Sunt și fericită, dar și tristă în același timp, dacă se poate așa ceva. Un ochi îmi râde și celalalt îmi plânge. Jumătate de inimă se bucură că nu a reușit să câștige pariul, iar cealaltă plânge din cauză că l-a acceptat.

      Chiar dacă mă străduiesc, nu îl pot înțelege. Ce-i drept, port o mare vină că m-am îndrăgostit de el, însă a fost și vina lui și a gesturilor idioate de grijă față de mine.

-Nu înțeleg, îi spun, dacă nu ți-ai dorit iubirea mea, de ce ai întreținut-o atâta timp?

Liniște.

      Este atât de multă liniște în această încăpere încât îmi aud propria inimă țipând, țipând de durere.

       Încerc să mă liniștesc și îl privesc după o bucată bine de timp în care nu am făcut-o. Își ține fața în pumni și continuă să nu îmi răspundă.

-Te rog să ieși, îi spun pe o voce calmă, cel puțin mă străduiesc să pară calmă.

      Ezită câteva secunde înainte de a se ridica și de a pleca dar totuși o face.

      Se oprește lângă ușă și își întoarce privirea către mine. Mă întorc înapoi cu spatele.

       Peste câteva secunde aud ușa închizându-se.

      A plecat.

      Și odată cu el, a luat totul lăsând în urma lui doar scrum și cenușă, inima mea încercând să iasă la suprafață.