Refugiul (finalizată )

Capitolul 21

    Zilele trec și de pe o zi pe alta mă simt tot mai bine iar rănile de la mână se vindecă. Am rămas cu câteva cicatrici. Dar vor trece și astea, la fel ca celelalte. Am încercat cât am putut să ocolesc să interacționez cu Nick. La masă nu cobor și mâncarea mi-o aduce Ami în cameră. Doar seara, deoarece Nick lucrează toată ziua și în acest timp, casa este la dispoziția mea. Anne încă nu s-a întors din excursia ei de afaceri și mă bucură enorm asta.

    Nick a încercat de câteva ori să vorbească cu mine dar de fiecare dată am avut-o pe post de scut pe Ami. Nu-mi trebuie apărare dar nu mi-a prins rău că a vorbit ea cu el și l-a convins să nu mă preseze o bucată de vreme.

    A venit și ziua în care a trebuit să merg la control. Când m-a văzut, Liam nu a insistat cu ceea ce am pățit la mână. Și-a dat singur seama și mă bucur că nu mi-a ținut morală. De data aceasta nu m-am ciocnit cu nimeni și nimeni nu și-a vărsat cafeaua pe mine. La un moment dat am avut impresia că l-am văzut pe Saul intrând în spital, dar cred că mi s-a părut. De când am dormit la el nu ne-am mai întâlnit, nici măcar întâmplător . Și aiurea este că nici nu știu dacă sunt dezamăgită că nu l-am mai văzut sau bucuroasă că n-a mai avut ocazia să își verse cafeaua pe mine. Încă îi simt mirosul și când simt un alt miros asemănător cu al lui la o persoană îmi amintesc de el și zâmbesc. Și la fel, nu știu ce să cred despre asta.

    În ultimele zile m-am tot gândit la el și îl căutam cu privirea prin mulțime oriunde mergeam : la pâine, la alimentară , la Ami, în parc. Oriunde.

     Și într-o zi chiar l-am văzut. Eram în trecere pe lângă o cafenea și era cu o fată. Cu o fată. În acel moment mi-am dat seama că începuse să îmi placă de el. De aceea îi căutam mirosul, vocea și chipul prin mulțime. Și totodată m-am simțit dezamăgită. Fata era brunețică, frumoasă și avea un zâmbet superb. Iar el.. el radia de fericire atunci când o privea. Ba chiar am observat că amândoi aveau același tatuaj pe mâna stângă, sau mărog,erau aproape la fel. Iar eu nu arăt nici pe jumătate cât ea. Nu sunt atât de frumoasă, sunt puțin slăbuță la față, și..

-Haide să ne facem o schimbare, vrei? Îmi întrerupe Ami gândurile.

-Ce schimbare? O întreb eu deja gândindu-mă la ce schimbare mi-aș supune părul.

-Haide să ne schimbăm cu totul. Păr, față, haine. Tot

-De unde ți-a venit ideea asta acum?

-Nu am mai făcut de mult asta. Spune ea.

-Săptămâna trecută ți-ai schimbat garderoba. Spun eu

-.. împreună voiam să spun.

-Ahh.

-Păi bine, sunt de acord.

     Aceasta chițăie de fericire și bate din palme.

-Vrei să mergem acum? Sau mâine?

-Acum? Spun eu ridicând o sprânceană.

-Ăm, da. E târziu. Maine atunci.

- Bine,bine.

    Ami pleacă de la mine și a rămas vorba să ne vedem dimineață. Abia aștept să îmi fac o schimbare. Vreau să încep de la zero ca și cum nimic nu s-a întâmplat până acum și ca și cum nu eu aș fi fost acea fată care cu câteva săptămâni în urmă se droga, se tăia și era ca o fantomă în propria casă. Poate că această schimbare îmi va prinde bine. Mă bucur că Amalia a dat glas gândurilor pe care aveam de gând să le las ascunse, oricum.

      În ultimul timp am întunecat viata tuturor, în special a Amaliei. Pe lângă a ei, mai este a lui Nick, chiar și a lui Anne. Este greu de crezut dar ca să o iau de la zero trebuie să iert, să uit și să merg mai departe. Exact asta voi face eu de acum în colo. O să îi iert greșelile lui Nick, sau cel puțin o să încerc. Pe Anne o să o iert că a încercat să îi ia locul mamei. Dar dacă mă gândesc mai bine, nu cred că a încercat asta. În fine, cert este că o să trec peste toate și o să încerc să am familia unită. Pe Christian nu cred că mai este cazul să îl bag în discuție, pe el l-am iertat și uitat. Pe Amalia am tras-o după mine în întuneric. Am târât-o acolo unde am fost eu, cam peste tot. Dar cel mai rău este că nu era bine în acel peste tot. Îmi pare sincer rău pentru toate astea dar totodată mă simt mândră, mândră că am o asemenea prietenă. Dar nu, mă corectez. Ea nu este o prietenă. Ea este sora mea de suflet, pe care o iubesc enorm.

       M-am pus în pat și printre toate gândurile astea haotice ale mele îmi zboară gândul și la el. Ca în fiecare seară. Încep să zâmbesc când îmi amintesc chipul lui încruntat de când ne-am întâlnit prima oară. Dar zâmbetul nu durează mult, când lângă amintirea cu el, apare un chip de fată. Care nu este al meu, este al ei, al fetei care era cu el la cafenea.

    Mă hotărăsc să alung această amintire, acest gând cu el și să îi dau mesaj Amaliei.

-Îți mulțumesc pentru că în ciuda faptului că te-am târât în întuneric după mine încă îmi ești alături, îți mulțumesc pentru tot.

     Răspunsul ei nu se face întârziat și aud cum telefonul îmi vibrează în mână.

-Pentru asta sunt prietenii, nu? Mai bine e să mergi cu un prieten prin întuneric decât să mergi singur prin lumină.

    Zâmbesc la acest mesaj și îmi amintesc a nu știu câta oară cât sunt de norocoasă de când o cunosc.

-Te iubesc! Îi scriu înapoi și îmi pun telefonul pe noptieră.

     Aud cum telefonul îmi vibrează dar știind deja răspunsul adorm cu zâmbetul pe buze.