Refugiul (finalizată )

Capitolul 15- Saul

      Este o oră de când am venit în club și deja simt cum plutesc de la drogurile pe care le-am tras pe nas. Simt cum adrenalina mi se plimbă prin tot corpul fără să stea un minut și mă trezesc țipând cât mă țin plămânii pe ritmul muzicii house și pe care tinerii din jurul meu sar. Oricum nu pot spune că eu sunt mai întreg ca ei. Deodată ce încă îmi apare în fața ochilor fata de la spital. Acum mai mult ca oricând, parcă este reală. Doar că acum nu mai are rochița lărguță de primăvară, ci una strâmtă pe corp care îi face să-i iasă formele în evidență.
Este vina cocainei, clar !

        O urmăresc cum privește în jurul ei de parcă totul îi este indiferent și încep să cred că nu este doar imaginația mea, ci este fata care-mi omoară visele de seri întregi.

       Lângă ea este o fată blondă, cu parul prins, într-o rochiță neagră ce zâmbește cu gura până la urechi când doi tipi se apropie de ele. Unul din ei o sărută pe obraz și o trage într-o îmbrățișare pe scufița mea roșie.

     Fără să mă mai gândesc și fără să vreau, picioarele, împiedicate cum sunt ele, mă îndreaptă spre ea. Spre fata îmbrăcată în roșu. Fără să apoziționez o formulă de început, când ajung în spatele ei mă trezesc vorbind. Sau, mai bine zis, drogurile vorbesc în numele meu:

-Măi să fie, scufița roșie acaparează seara!

-Poftim? Spune în timp ce se întoarce în direcția mea și mă analizează din cap până în picioare. Probabil încearcă să-și amintească de unde mă cunoaște. Citesc pe fața ei uimire. Este uimită că mă vede.

    Ochii ei mari sunt ațintiți pe mine și încercarea ei de a pare serioasă mă fac să vreau mai mult, să o cunosc personal.

-Mă scuzi, cu mine vorbeai?

      Acum mai mult ca niciodată, nu știu ce să spun, am venit la ea dar nu știu ce să fac mai departe. Ce să-i spun? Să-i spun că mi-e dragă și că-mi alungă visele pentru că mintea mea să fie doar la ea? Nu pot face asta. Să plec? Nici asta nu e bine. Am intrat în joc și nu pot da înapoi. Să o invit la dans? Nu, nu este o idee bună la ce stabilitate am.

-Să-i lăsam singuri! Se aude o voce feminină de lângă noi și nici nu mă obosesc să mă uit în direcția acesteia. Probabil a vorbit fata care era și mai devreme lângă scufița mea roșie.

     Aceasta mormăie ceva, iar ceilalți pleacă.

-Da, cu tine! Mă trezesc vorbind.
Eu sunt.. Încerc să continui fără a mă bâlbâi dar ea mă întrerupe.

-Lupul cel rău din poveste?

-Nu voiam să mă prezint chiar așa, dar să zicem.

    Dă ușor din cap și își arcuiește puțin sprânceana dreaptă, semn că se așteapta la un asemenea răspuns și un zâmbet micuț i se citește pe față.

-Dansezi? Îi întind mâna iar ea schițează un zâmbet și îmi întinde mâna, în semn că da.

      Ne îndreptăm spre ringul de dans și în acest moment melodia s-a schimbat în una lentă. Grozav.

     Ne-am apropiat unul de celalalt și încep să simt ceva ciudat. Ceva ce mă atrage de ea. I-am înconjurat mijlocul și ea m-a prins de umeri elegant.

     Nu știu ce a fost în capul meu să îi cer să dansăm. Mai mult mă încâlcesc de propriile picioare și cred că mă fac de râs. Nu văd alt motiv pentru care ea ar râde atât de copios. Dar să privim partea bună, am făcut-o să râdă.

-De ce râzi? O întreb la ureche atunci când muzica s-a terminat.

-De tine. Vine și răspunsul ei.

-Îți par așa de amuzant?

-Să zicem!

     Se retrage din bratele mele și se întoarce la prietenii ei. Este atât de.. frumoasă.