Refugiul (finalizată )

Capitolul 58

       Mă trântesc în pat încercând să nu mă gândesc la nimic. Mă doare îngrozitor capul. Încerc să adorm dar mi-e imposibil.

       Mă ridic din pat și merg să fac o baie cu toate că am făcut un duș de dimineață. Însă de data aceasta îmi pregătesc cada, îmi pun fel și fel de chestii ca să mă simt bine. Mirosul de trandafiri amestecat cu cel de vanilie mă face să uit totul pentru un timp, simțindu-mă cu adevărat bine.

        Când ies din baie și mă uit la ceas îmi dau seama că am stat în jur de o oră. Dacă nu se răcea apa, mai stăteam.

       Mă privesc în oglindă și mă bucur că mi-am schimbat aspectul feței pe care îl aveam dimineață. Îmi pregătesc haine curate și machiajul. Pentru câteva momente uit de cele petrecute în urmă cu o seară și mă simt cât de cât bine.

       Cobor și merg în bucătărie unde sunt ai mei. Le spun că plec să fac un consult și plec, salutându-i când ies pe ușă.

       Mergând pe trotuar spre o adresă neexistentă, încerc să găsesc un loc liniștit în care aș putea merge. Voiam să ies din casă, să iau o gură de aer proaspăt și să îmi limpezesc gândurile. Însă nu m-am gândit la faptul că îmi va fi atât de greu. Toate gândurile mele sunt legate de el.

       Cum se poate ca oamenii să poată minții stând atât de lejer în fața ta? Cum te pot minții privindu-te în ochi? Nu se gândesc că minciuna are picioare scurte?

       Cel mai tare mă doare, nu că m-a mințit, ci că am avut încredere în el. Mi-am oferit naivă încrederea și mi-a fost folosită drept un paravan pentru minciuni. Un paravan în spatele căruia se ascundeau sute de minciuni, pe care le-am crezut fără să-mi pun vre-un semn de întrebare.

       Mai doare ca dracu la fel de tare și faptul că mi-am oferit sufletul pe tavă, mi s-a fost luat fără vre-un fel de reținere și strivit în picioare rămânâmd din el câteva fărâme.

       Îmi vine să țip, oricum nu mă va auzi nimeni. Oamenii trec care mai de care nebăgându-i în seamă pe ceilalți care trec pe lângă ei strigând că au nevoie de ajutor. Dintr-o mulțime întreagă de oameni, dacă câțiva se uită spre tine, dar doar pentru a avea ce bârfi. Uneori, în puținele cazuri din o mie se oprește și te întreabă dacă ești bine, însă rar se întâmplă astfel de cazuri.

      Iubirea este cea mai grea și periculoasă boală dintre toate. Aceasta te poate face să înnebunești, totodată să vrei să nu mai exişti. Eu, m-am îndrăgostit așa, ca atunci când faci o boală. Fără să vreau, fără să cred, împotriva voinței mele și fără putință să mă apar după aceea.

       Pun capăt gândurilor când privesc în jurul meu și îmi dau seama unde mă aflu. Pașii m-au adus în fața spitalului unde am fost internată. Dacă tot fiind aici, decid să îi fac o vizită lui Liam, cu siguranță mă va asculta și va ști să îmi dea un sfat. Chiar am nevoie de unul.

-Ce mai faci, Samanta? mă întreabă când intru în cabinetul său și mă așez pe scaun.

-Mă plimb, îi răspund detașată.

-Ce vânt te aduce pe aici? Te doare ceva?

-Da, mă doare inima, îi spun. Și ca să îți răspund și la prima întrebare, dragostea , spun și îl surprind, nu se aștepta la asta.

Se așează mai bine în scaun și se face atent la mine.

-Continuă, te rog.

-Nu știu cu ce aș mai putea continua. Mă simt singură, sunt tristă, iubesc, am fost mințită și am preferat să plec.

-Regreți?

-Aș vrea să îți spun că nu, dar de ce să mint? Regret în fiecare clipă, milisecundă, secundă, minut.

-Înseamnă că îl iubești..

-Ce întrebare, îl întrerup.

-.. mult, voiam să zic.

-Da, chiar îl iubesc... mult. Mult de tot.

      Oftează. Oftează și se ridică începând să se plimbe prin cameră.

-Te înțeleg, îmi spune el, am iubit și eu , dar am făcut-o tăcut.

     Mă surprinde mărturisea lui.

-Continuă, te rog, folosesc cuvintele lui și zâmbește amar când le aude rostite de mine.

-Cine ar fi crezut că e atât de greu să vorbești despre iubire? Eu unul, nu. Probabil că nu am avut ocazia să-mi vărs oful cuiva, de aceea afirmam că este ușor, când defapt, este atât de greu.

-Ai spus că ai iubit tăcut, îi spun și îl fac să continue povestea.

-Da, răspunde el, am iubit-o dar nu i-am spus, probabil de frică că îmi era pacientă; și cel mai rău este atunci când frica este mai puternică decât iubirea. Este mult mai rău să nu încerci decât să încerci și să fii respins.

-Așa este.

-Uite, Samanta, dacă vrei să faci un pas în împăcarea cu acel băiat dar nu o faci de frica de a fi rănită din nou, fă-o. E mai bine să regreți că ai fost rănită din nou, decât să trăiești cu părerea de rău că nu ai încercat să îți mai dai o șansă la fericire.

-Mulțumesc pentru sfat, Liam.

     Mă ridic și îl îmbrățișez.

-În subconștientul meu știam că fac bine venind aici, chiar dacă nu voiam s-o recunosc. Îți mulțumesc pentru sfat și că m-ai ascultat.

-Nu, eu îți mulțumesc ție. Pentru că m-ai ascultat și pentru îmbrățișare, îmi spune și îmi zâmbește.

       Îi întorc zâmbetul, îl mai îmbrățișez o dată și plec rămânând vorba să ne revedem peste puțin timp.

      Ies din spital și mă îndrept spre casă.

      Aveam mare nevoie de cineva și uite că s-a dovedit a fi acel cineva, Liam.

      Aveam nevoie de sfatul unui prieten, unui prieten psiholog. Nu voiam să îi mai dau o șansă lui Saul, dar conversația cu Liam m-a făcut să mă gândesc la asta.

       Îl iubesc, dar îl voi lăsa în voia lui cât timp îmi voi vindeca inima. Îl voi lăsa de capul lui, dacă va vrea să îl iert și să o luăm de la capăt, îl voi face să mă aștepte. Dacă nu o va face, înseamnă că iubirea lui nu era și nu este adevărată.