Refugiul (finalizată )

Capitolul 53

     
     Când mă gândesc că sunt copii și adolescenți care nu își respectă părinții. Care nu își dau seama cât de norocoși sunt că încă îi au aproape îmi vine să plâng. Dacă aș avea ocazia să îmi mai văd o dată mama aș strânge-o în brațe atât de puternic încât nu mi-ar păsa că mă dor mâinile, că nu o să mai am putere și i-aș spune cât de mult o prețuiesc și o iubesc.

      Sunt oameni care nu își dau seama de adevărata valoare a unui om până nu îl pierd.. de tot.

       Și este o mare greșeală. Ar trebui să ne deschidem ochii bine și să prețuim eforturile pe care le fac părinții pentru noi. Într-adevăr, sunt unii părinți cărora nu le pasă de copii lor. Dar asta nu înseamnă că aceștia trebuie să și-o ia în cap. Din contră, ar trebui să lupte pentru visurile lor și să nu se lase în mrejele anturajului prost. Ar trebui să dovedească că se poate, că se poate și fără ajutorul unor părinți lipsiți de orice fel de apreciere.

      Ar trebui să le demonstrăm persoanelor ce nu cred în noi că putem și fără susținerea lor. Că putem să ne ridicăm singuri de la pământ chiar și atunci când suntem doborâți, că putem ține capul sus și când avem umerii grei de la atâtea supărări și dezaprecieri din partea unor persoane dragi.

     Și dacă facem asta, cu siguranță ne vom da seama de adevărata noastră valoare și ne vom aprecia mai mult.

      Ar trebui să ne punem pe noi în primul rând, pe primul loc, apoi pe ceilalți. Să ne ocupăm de noi cum merităm și să lăsăm părerile celorlalți deoparte.. pentru că nu contează ceea ce cred ei mai mult decât ceea ce credem noi despre noi înșine.

     Ar trebui..

     Îmi aud telefonul sunând și sunt întreruptă din gândurile mele.

-Ce faci, iubito? îi aud vocea și mă face să mă simt mai bine.

-Stăteam, tu ce faci iubire?

-Mă gândeam la tine. Ți-ai făcut rucsacul?

-Da, tu?

-Și eu.

      Închid telefonul după încă o jumătate de oră petrecută vorbind cu Saul și mă mai uit încă o dată în rucsac pentru a verifica dacă mi-am pus tot ce îmi trebuie. Urmăm să mergem în excursia despre care vorbea directorul acum vreo două luni în urmă. Trebuia să mergem mult mai demult dar a intervenit ceva și a amânat-o.

     Este aproape decembrie și afară încă este cald. Însă în ciuda aceasta, îmi pun haine groase, deoarece nu se știe.

      Peste puțin timp, ai mei se căsătoresc. Imediat cum venin din excursie, trebuie să ne pregătim pentru nuntă. Eu una, mi-am cumpărat tot ce îmi trebuie, dar am o impresie vagă că domnului Saul nu îi place să se îmbrace la costum și îmi va fi greu să îl conving să o facă acum.

      Privesc ceasul de pe perete și îmi dau seama că trebuie să mă îmbrac. Trebuie să apară Ami.

      Mă îmbrac într-o ținută lejeră și cobor. Directorul ne-a dat adresa și nu suntem nevoiți să împărțim microbuzul cu ceilalți din școală. Eu, Saul, Talia și Ami mergem cu mașina personală. Mai exact, cu a lui Saul.

      Saul ne așteaptă la poartă. Mă urc în față, Ami cu Talia în spate.

       Pe tot parcursul drumului am ascultat piesele de la radio, am râs, am cântat odată cu ele și ne-am distrat de minune.

       Ajungem la destinație puțin mai repede că microbuzul școlii și ne permitem să admirăm peisajul. Suntem la o distanță mare de N.Y.

      Suntem sus pe un munte și este zăpadă. Sunt câteva cabane una după alta în care stau câte trei persoane.
Băieții își iau cabana lângă a noastră și fiecare mergem să ne instalăm.