Refugiul (finalizată )

Capitolul 42

       Ca de obicei, ai mei nu sunt acasă. Îl sun pe tata și îi spun că am fost la spital și că mi-a spus Liam să mă întorc peste o lună. Urc la etaj, fac un duș și cobor în bucătărie pentru a mânca ceva. În loc de mâncare, iau un bilet de pe frigider.

     ,, Sami, ne pare sincer rău că nu suntem anul acesta alături de tine de ziua ta, dar am fost trimiși în ultima clipă într-o mică excursie de afaceri. Cadoul se află în camera noastră pe pat. Dar să nu îl deschizi acum, bine fetița noastră? Să îl deschizi după ora doisprezece sau mâine. Te pupăm și te îmbrățișăm cu drag. Te iubim! "

     Mă așez pe scaunul de lângă masă și stau să asimilez ceea ce tocmai am citit. Am fost atât de preocupată zilele acestea încât nici nu mi-am dat seama că mâine împlinesc vârsta de 18 ani. Dar să lăsăm asta la o parte, tata nu o să fie lângă mine, ai mei nu o să fie lângă mine.

     Îi dau mesaj Amaliei și îi povestesc iar aceasta îmi răspunde abia peste jumătate de oră.

      ,, off, și eu care credeam că măcar ei sunt alături de tine. Îmi pare rău, Sami. Dar a intervenit ceva urgent și nu pot ajunge în seara asta și nici mâine, cred. Eu însă încerc să ajung. Te iubesc "

     Acum chiar stau și asimilez totul și îmi dau seama cât de singură sunt, defapt. Ai mei sunt plecați, Ami e plecată.. N-am pe nimeni apropiat.

      Scot o sticlă de J&B din frigider și îmi torn în pahar. De mâncat nu mai mănânc, mi-a pierit foamea, acum am chef doar să beau, să-mi înec singurătatea care m-a cuprins pe interior cât și exterior. Gust o gură și pun sticla înapoi în frigider, nu-mi place.

     Merg în sufragerie, mă așez frumos pe canapea și mă uit în jurul meu. Parcă nu m-am simțit niciodată atât de singură. Defapt, ba da. M-am simțit. Atunci când mi-a fost smuls sufletul cu brutalitate și nu a reușit să îl pună nimeni înapoi la loc. Sufletul meu îi aparține îngerului care are grijă de mine și pe care-l iubesc cel mai mult. Mama mea, puterea mea!
Când am aflat vestea, inima mi-a fost zdrobită în bucăți, iar la finalul relației cu Christian, acele bucăți au fost luate și au mai fost făcute bucăți încă o dată.

      Cine spune că timpul vindecă, spune o minciună gogonată. Timpul nu vindecă, Timpul trece și te obișnuiești cu durerea, dar niciodată nu o vindecă. Timpul nu este doctor, deși mi-ar fi dorit să fi fost.

     Îmi ating colierul cu fotografia părinților de la baza gatului pentru a mă liniștii, ceea ce fac întotdeauna când mă simt singură. Închid ochii și o amintire de când eram mică îmi apare in minte. Am ieșit în familie la picnic. Nu-mi amintesc toate detaliile, însă țin minte vag cât de fericită eram alături de părinții mei.

      Urc scările care duc la etaj și intru în camera mea de lucru în care nu am mai intrat de mult timp. Toate lucrurile mele au rămas intacte, exact cum le-am lăsat când am pictat ultima dată. Scot o pânză curată și o așez pe suport, îmi pregătesc culorile și încep a-mi da frâu sentimentelor pe hârtie. Nu m-am gândit ce aș putea picta, abia când schița începe a lua amploare îmi dau seama că în tot acest timp, știam defapt ce vreau să fac. Două mâini apropiate aproape ținându-se una de alta. O mână de fată și una de băiat.

     La finalizarea picturii, o însemnez. Îmi pun semnătura în partea dreaptă de jos, lângă ea adăugând și inițialele : S&S.

      Pun pictura pe birou și iau altă pânză pentru a crea o altă schiță. De data aceasta pictez data de mâine : 18 septembrie. Pentru unii pare neînsemnată, însă pentru mine înseamnă totul. În câteva minute o termin, nuanțele pe care le-am folosit fiind non-culori: Alb și negru .

      Scriu sub schiță : LA MULȚI ANI! și o las în suport ieșind din cameră, închizând ușa în urma mea. De data aceasta nu m-am semnat, deoarece acea schiță va fi dăruită cadou sub forma unui anonimat.

                               

      Mă trezesc pe la unsprezece jumătate în cameră fiind întuneric, aflându-se doar o lumină difuză de la laptop.

      Mă ridic din fotoliu și urc în camera mea pentru a-mi căuta telefonul. Îl găsesc trântit pe pat și mă uit dacă am vre-un apel. Nimic.

       Privesc pe geam și dincolo de el îl găsesc pe Saul la geam fumând o țigară, ceea ce e ciudat pentru că el nu fumează. Se pare că acesta mă observă și îmi face cu mâna. Îi răspund la gest și deschid geamul.

-Ce faci, Manta? mă întreabă el.

-Pe aici, tu ce faci? îi răspund încercând să par indiferentă.

-Pierd timpul, îmi răspunde.

-Talia ce face? continui conversația.

-E-n oraș cu Willi. Ai tăi ce fac?

-Într-o excursie de afaceri, răspund vizibil iritată.

-Ahh.

     Termină țigara și o așează în scrumieră începând alta.

-Nu fumezi prea mult pentru un începător? mă bag în viața lui cu această întrebare dar este una obișnuită, adică nu este ceva prea personal. Sau da?

-Așa se pare, răspunde sincer. Dar uneori o chestie de asta, spune și arată spre țigară, te poate face să uiți multe. Să te calmezi.

     Îi dau dreptate făcând semn din cap că da și între noi se așează tăcerea. Eu îl privesc pe el, el privește oriunde altundeva, înafară la mine.

      Privesc ceasul de la telefon și indică ora doisprezece fără un minut. Când a trecut timpul atât de repede?

-La mulți ani! rostesc încet.

-Mulțumesc! La mulți ani și ție, olaf!

     Aceste cuvinte, simple de altfel, îmi fac inima să zâmbească. Încă nu-mi vine să cred că nu a uitat.

-Mulțumesc! spun și îi dăruiesc un zâmbet.

      Îmi întoarce zâmbetul și nu pot să mă abțin, zâmbesc iar la el.

      Câteva secunde, Privirile noastre se întâlnesc și mă izbesc de un verde rece ce-mi face inima să vibreze.