Refugiul (finalizată )

Capitolul 61

   Am citit mesajul de la el în ultimele minute de câteva sute de ori. Printre care de câteva ori am avut pornirea de ai răspunde la mesaj, însă nu am făcut-o, doar am vrut, dar nu mi-am dus gândul la bun sfârșit. Îl iubesc , dacă ceea ce simt eu, este iubire, da, îl iubesc. Îl iubesc cum nu am mai iubit pe nimeni.

      Am ajuns într-un punct în care îmi dau seama ce înseamnă cu adevărat să iubești. Și îmi dau seama că mai demult, ceea ce numeam eu iubire, defapt nu era iubire, ci afecțiune.

       Când credeam că iubeam, defapt, trăiam cu impresia că o fac, dar nu o făceam. Încurcam afecțiunea cu iubirea. Dar îmi dau crezare, la vârsta aceea nu ai cum să știi ce înseamnă să iubești pe cineva. Excludem iubirea față de părinți, frați, rude.

       Iubirea nu e chiar atât de ușoară cum credeam eu că era. Ea nu e un joc, e serioasă, în primul și în primul rând serioasă, iar neserioșii rămân pe afară și privesc din exterior cu părere de rău că n-au știut ce să facă atunci când era cazul să facă ceva.

      Iubirea pe atunci, era pentru mine un joc de copii, ceea ce chiar eram. Iubeam atât de mult pe cât poate iubi un copil de vârsta aceea. Abia acum îmi dau seama cum funcționează treaba cu iubirea, că nu îți dă voie să alegi de cine să te îndrăgostești, te leagă de sufletul unui om fără ca acel om să aibă sufletul legat de al tău.

      În prezent, iubirea pentru mine înseamnă totul. Nu este un joc copilăresc, nu este ceva prostesc, nu este ceva trecător. Când iubești un om, îl iubești în întregime, pornind de la sentimente până la gesturi. Îl iubești pentru ceea ce nu este, pentru defecte și pentru ceea ce te face să te simți când ești cu el.

       Când iubești cu adevărat un om, nu pleci la prima ceartă care se ivește între voi. Îl accepți așa cum este și nu încerci să îl schimbi. Dacă începi să vrei să schimbi un om, doar de dragul a ceea ce îți place ție, atunci nu iubești. Să iubești înseamnă să îl iei cu totul pe cel de lângă tine și să îl vrei, tocmai pentru defectele sale.

       Și dacă întâlnești un om care este foarte greu de iubit, nu fă pas și mergi mai departe, oprește-te în pragul inimii acestuia și încearcă să îl înțelegi. Deoarece oamenii greu de iubit au cea mai mare nevoie de dragoste și iubesc cel mai frumos. Asta aveam eu să învăț mai târziu când aveam să îl cunosc cu adevărat pe Saul.

-Pot intra? mă scoate din gânduri un ciocănit în ușă și o voce pe care o iubesc de când m-am născut.

-Da, îi răspund.

-Ce faci?

-Stau, tu? îi răspund cu nonșalanță.

-Am venit să văd ce mai faci.

-Mă plictisesc.

       Mă așez pe pat lângă el când îmi face semn să o fac.

-Hai Sami, spune-i lu tata ce ai pe suflet.

       Mă uit la el sperând că glumește, însă îmi dau seama că nu este așa când îi întâlnesc privirea.

-Nu am nimic, îi spun.

-Dar ochii tăi îmi spun altceva.

Dar nu și eu.

-Nu am nimic, tată, serios. Sunt doar obosită.

-Să spunem că te cred.

Îi zâmbesc.

-Cum ești la gândul că mâine vei fi mire? îl întreb.

-Emoționat.

-Va fi cea mai frumoasă zi, îl asigur.

      Mă îmbrățișează și pleacă luând și o parte de tristețe din mine.

      Îmi pregătesc niște haine de schimb și merg să fac un duș. În scurt timp ies și îmi usuc părul. Merg în camera mea și ca de fiecare dată, ceva mă cheamă spre geam. Când ajung la fereastră îi întâlnesc privirea lui Saul. Vreau să mă dau înapoi, dar ceva mă ține în loc. Poate dorul de el, poate atracția pe care o simt când sunt în preajma lui, poate.. poate..

-În sfârșit te văd, îi aud glasul.

      Îl privesc și îmi dau seama cât de dor mi-a fost de el, de vocea lui. Îi îmbrăcat în haine de casă, e de la sine înțeles că sunt negre. Barba nerasă de câteva zile îi dă o tentă de bad boy, părul castaniu îi stă lejer într-o parte și mă face să îmi dau seama cât de mult îmi place această tunsoare.

-Mi-e dor să te aud, îmi spune și mă face atentă la el.

      Nici de data aceasta nu îi răspund deși mi-e dor să vorbesc cu el.

-Ești tristă, sesizează el.

      Îi întâlnesc privirea pentru a doua oară de când ne-am certat și găsesc în privirea lui la fel de multă tristețe ca în a mei.

-Te-am pierdut? mă surprinde întrebând.

       Un om își dă seama că este pe punctul de a te pierde atunci când încetezi să îi mai răspunzi la chemări, atunci când nu îți mai întorci privirea spre el, atunci când îl privești și nu mai găsește nimic în ochii tăi. Doar un gol mare cu care te lupți să îl umpli.

      Ceea ce nu este și în cazul nostru. L-am ignorat doar. Însă asta nu înseamnă că nu îl mai iubesc.

      L-am ignorat doar pentru simplul fapt că am vrut să fiu singură. Să-mi pun sentimentele în ordine și să îmi dau seama de ceea ce îmi doresc cu adevărat.

       Am avut nevoie de singurătate ca să-mi dau seama de multe. Deși singurătatea ne oferă, adesea, un sentiment asemănător disperării și ne înnebunește fiecare parte a sufletului, într-un final ajungem să conștientizăm faptul că a fost un rău necesar.

      Această liniște dintre noi m-a ajutat să îmi dau seama de ceea ce înseamnă el pentru mine și de cât de mult țin la el.

-Tu trebuie să știi asta, aud o voce și abia după câteva secunde îmi dau seama că acea voce era a mea.

-Deja am făcut-o..

-Nu, o vei face în curând dacă..

      Mă opresc din vorbit. Îmi dau seama că el chiar a luptat. Eu nu l-am lăsat să se apropie de mine.

-Dacă?

-Nimic.

-Fac orice pentru tine, spune-mi ce pot face pentru a mă ierta.

-Minciuna nu se iartă, îi spun, așa ușor.

-Știu.

       Îl privesc pentru ultima oară în seara asta și mă retrag. Îi simt privirea tristă până în măduva oaselor dar nu cedez, mă retrag în cameră și închid geamul. Privesc prin perdea și îl zăresc încă în acelaș loc, privește spre cer. Se uită spre mine la un moment dat și dau un pas înapoi de parcă m-ar fi văzut.

      Să îți pui sufletul în mâinile omului iubit este o mișcare periculoasă. Însă este cel mai frumos sentiment când acesta are grijă de el ca de propriul suflet.