Refugiul (finalizată )

Capitolul 32

-Ăm, eu mă duc sus.

     Când intră în bucătărie și ne vede tăcuți, unul într-un colț și celălalt în altul. Lasă plasele și ne lasă singuri.

-Cred că ar trebui să plec, Rup tăcerea.

-Desigur, Vine și răspunsul lui.

-Mulțumesc pentru tot! Te-am învinovățit pe nedrept. Dar încearcă să te pui în locul meu. Să nu ții minte nimic, e aiurea.

-O spui atât de... simplu. Cică ,, aiurea"

-În fine. Eu am plecat, pa.

     Ies pe ușă cât de repede pot și ies în stradă. Intru în curtea mea, dar inima și mintea mi-au rămas acolo. Dacă mi-ar ști trecutul, cu siguranță nu ar mai spune că vorbesc atât de simplu când vine vorba despre droguri.

     Am început să mă droghez la o vârstă fragedă. Cine, la vârsta de 14 ani începe să bea, să se drogheze și să se taie? Eu, cine altcineva? Acum că gândesc altfel, că m-am maturizat într-o oarecare măsură. Pot spune că, am greșit dând vina pe Nick pentru toate problemele mele. Am greșit când spuneam că e vina lui că mă drogam. Am greșit în multe. A fost vina mea, în mare parte. M-am încăpățânat și n-am vrut să înțeleg că nu poate trăi și iubi la nesfârșit amintirea mamei.

     Eu sunt vinovată. Sunt vinovată că m-am lăsat influențată prea ușor de o gașcă de tineri. Am greșit crezând că ei îmi erau refugiu. A fost vina mea până și atunci când am avut accidentul . Da, Nick a greșit că m-a lovit. Dar a cui a fost vina? A mea. Era mult mai bine dacă o acceptam pe Anne. Ce a fost atât de grav în acțiunea ei? Nimic. Am făcut eu tantam din asta.

     Am greșit în multe privințe, era să mor de multe ori și totuși uită-mă aici. Amintindu-și de trecut stând în fața casei, având nevoie de o îmbrățișare.
Și totuși, hai să întru în casă, că dacă răcesc zdravăn, nu o să mai pot sfida moartea.

     Lăsând gluma la o parte, în luna septembrie este frig . Chiar dacă soarele se află pe cer. Nu vrea să iasă de după nori, se ascunde de noi. La câte prostii vede că face lumea, cred și eu că se ascunde.

     Intru în casă și urc la etaj, nu intru bine în cameră că telefonul de jos începe să sune. Cobor repede, uitându-mă după telefonul meu, dar nu îl văd. Mă gândesc că mă sună Ami. Nimeni altcineva inafară de ea nu are de ce să mă sune.

-Da? Ridic telefonul la ureche.

-Pot ști și eu unde îți ții telefonul?

-Ți-aș spune dacă aș ști. Îi răspund blondei de la capătul firului.

-Hai că asta-i bună.

-Spune-mi că te uitai cu ce să te îmbraci diseară.

Am spus că merg undeva?

-Ăă, nu?!

-Sunt la tine în zece minute,fă o cafea.

     Pun să fac o cafea și mă așez la masă între timp așteptând-o pe Ami. Uneori mă gândesc ce am făcut ca să o merit. De când o știu a fost o fată la locul ei. A avut ocazia să se drogheze de nenumărate ori, însă a preferat să nu. Ca să aibă cine să aibă grijă de mine, sunt sigură. A fost alături de mine când m-am despărțit de Christian, m-a susținut în toate felurile posibile și m-a ajutat să merg mai departe. Poate că erau doar câteva luni, dar pentru mine însemnau enorm. Îl iubeam! Îl iubeam mult. Însă pe de-o parte mă bucur că a făcut ceea ce a făcut atunci,că nu am mers mai departe, după aveam mai mult de suferit. El a fost, într-un timp, punctul meu de sprijin. Inafară de Ami. La un moment dat, credeam că lumea mea se învârte în jurul lui. Dar se pare că n-a fost reciproc. Acum când îmi amintesc de el, nu o fac cu ură. A fost o vreme, parte din mine. Este trecutul meu și n-am cum să șterg cu buretele. Îmi amintesc de el ca de un fost prieten bun pe care l-am iubit și la un moment dat, drumurile noastre nu s-au mai intersectat.