Refugiul (finalizată )

Capitolul 67

   
  Nici bine nu reușesc să cobor scările și să fac un pas că este în spatele meu. Mă ridică pe umerii săi și urcă scările cu mine.

-Așa faci, ă? mă întreabă amuzat.

-Sunt cuminte, promit, reușesc să spun printre râsete.

      Îmi plesnește o palmă peste fund iar eu îl mușc de spate.

-Aaaah, se vaită el, doare.

-De la atâta? îl întreb serioasă când mă opresc din râs.

      Când ajungem în cameră mă trântește în pat și începe să mă gâdile.

-Stai, nu, stai, strig la el ca să se oprească.

      Dar nu o face, continuă să mă chinuie.

-Olaf nu mai poate, îi spun, se topește de la atâta râs.

-Pentru unii oameni merită să te topești, îmi spune și mă face să râd mai tare.

-Ha ha, replică din film, râd de el.

-Hai recunoaște că ți-a plăcut, îmi spune.

-O grămadă, îi răspund printre chicoteli.

       Ușa se deschide și pe ea intră toți ceilalți cu perne în mâini.

-Ne-am gândit să nu vă lăsăm să vă faceți de cap singuri, ne spune Nick.

       Ne izbucnește râsul și începem cu toții să ne batem cu pernele. Primul care își primește o perne în cap de toată frumusețea este Saul o merită din plin. Următorul cu care mă bat, este Ami. O analizez și îmi dau seama că este fericită, probabil i-au trecut supărările pe Allan.

       Primesc o pernă în cap și mă ia prin surprindere. Mă întorc repede spre atacator și îl iau la bătaie cu perna care nu mai are puțin și explodează. Nick se lasă învins văzând că nu poate face față vârstei și energiei mele și se dă la o parte din calea mea.

        Am ajuns într-un punct în care nu mai știm care cu care se bate dar o facem. Camera este plină cu puf și pene, deasemnea arătăm și noi. La final când am obosit cu toții, ne trântim care mai de care unde nimerește, pe pat, canapea, fotoliu, covor și începem să râdem.

-A cui a fost ideea să veniți? Îi întreb după ce-mi trag răsuflarea.

-A mea, îl aud pe tata răspunzând.

-I-auzi, vorbește Saul.

-Niciodată nu este prea târziu pentru joacă, o aud pe Talia vorbind.

-Da, așa este, îi spun, dacă îți păstrezi sufletul de copil, nu îmbătrânești niciodată.

-Adică mă faceți bătrân? Întreabă tata râzând.

-Ba deloc, îi răspunde Ami.

      Mai târziu își iau toți tălpășița și eu cu Saul intrăm la duș, pe rand, bineînțeles.

                        *        *        *

-Nu am uitat nimic, nu-i așa? Ne întreabă Nick când ieșim din cabană.

-Nu, răspunde unul din băieți.

-Suntem toți? Întreabă iarăși înainte să ne urcăm în mașini.

-De parcă am fi în filmul Singur acasă, râde Allan.

         Începem cu toții să râdem și ne urcăm în mașini, la fel cum am venit. Tot drumul a fost tăcut, am încercat să dorm, am ațipit de câteva ori dar mă trezeam de fiecare dată când se mai auzea câte o voce din stația lui Saul.

-O închid, dacă vrei, spune acesta când mă trezesc.

-Cât mai avem până acasă? Îl întreb.

-Nu mult.

-Atunci n-o mai închide.

-Nu mi-am dat seama că te deranjează, îmi spune el.

-Nu mă deranjează, îi răspund.

-Sigur?

-Sigur.

-Pe cuvânt?

-Pe cuvânt de cercetaș.

-Acum te cred, spune și zâmbește apoi se uită la mine.

-Fii atent la drum, îl cert.

-Cu o fată atât de frumoasă în dreapta mea, mi-e greu să fiu atent la drum.

-Mă mut în spate atunci.

-Prefer să stai aici, îmi spune, și să te țin de mână.

        Îmi ia mâna în a sa și mi-o pune pe frâna de mâna. Când schimbă vitezele, tot nu mi-o lasă , încă o ține într-a lui.

-Te doare? Mă întreabă.

-Nu.

      Ajunși în fața acasei, îi dau un sărut și coborâm din mașină. Mă ajută cu bagajele și apoi pleacă la el acasă.

       Nici bine nu reușesc să ajung în cameră și să mă schimb că și primesc mesaj de la el.

,, - Deja mi-e dor de tine"

,, - Tare? "

,, - Foarte"

,, - Hai la geam "

       Am pierdut noțiunea timpului și nu mai știu cât timp a trecut de când îl priveam pe ascuns de după perdea. Mă apropii încet de fereastră, deschid ușor geamul pentru a nu intra zăpadă în cameră că a nins aproape toată noaptea și îl găsesc pe Saul pe balcon fumând.

-Credeam că te-ai lăsat de fumat, îi spun.

-Când sunt în preajma ta, nu fumez.

-De ce?

-Așa simt nevoia.

       Zâmbesc la gândul că vrea să aibă grijă de mine și îi trimit un pupic prin aer. Acesta se face că îl prinde și mă face să râd.

-Brr,e frig. Hai fugi în casă, îmi spune el.

-Biiine, îi spun.

-Te iubesc, Olaf!

-Și eu te iubesc, Saul!

      Îi trimit un sărut prin aer și intru în casă. Închid geamul și dau drumul la calorifer.

      Te iubesc, Olaf!

       Sună atât de frumos aceste cuvinte rostite de el. Ne iubim și nu ne-o spunem prea des. Dar nici nu este nevoie. Iubirea nu se poate explica în cuvinte, ea se simte. Mi-e de ajuns să își facă griji pentru mine ca să îmi dau seama că mă iubește. Mi-e de ajuns să mă privească o singură dată ca să îmi dau seama cât de mult mă iubește.

       Lui îi citesc iubirea în privire atunci când mă privește și mă face să mă simt bine acolo sus pe piedestalul unde m-a urcat. Iar atunci când îmi spune că mă iubește, simt că pot cuceri lumea.

        Un te iubesc te ține la înălțime când toate cad.