Refugiul (finalizată )

Capitolul 25

În scurt timp Amalia mi-a apărut la ușă și fiind învățată nici nu a apăsat pe sonerie, nici nu a bătut în ușă, nici nu a strigat anunțând că a ajuns. M-am trezit cu ea peste mine în bucătărie și sincer pentru o secundă am crezut că mi-a căzut inima în ibricul de cafea la cât de tare m-a speriat.

-M-ai speriat. Mi-a căzut inima pe jos. Îi spun după ce mă pupă pe obraz.

Se preface că se uită pe sub masă, pe sub scaune și încep să râd.

-Du-te dracu!

-Hai cu mine. Rânjește .

Pun cafeaua în cănițe și o întreb unde vrea să stăm.

-Bucătărie, living, balcon sau camera mea?

-Balcon. Spune bătând din palme.

-Știam. Râd alături de ea.

Urcăm la etaj, ieșim pe balcon și simt cum căldura verii pe sfârșite se simte. Adie ușor vântul iar când Ami iese și ea începe să se bucure de alegere.

Pun ceștile de cafea pe măsuța micuță din lemn și mă așez pe micul scrânciob.

-Mi-ai adus telefonul? O întreb.

Ea pune mâna la cap făcându-se că l-a uitat și se abține din greu să nu râdă.

-Nu mă păcălești. Hai, scoate-l.

-Poftim. Geanta ți-am lăsat-o în living.

-Bine. Spun și îmi iau telefonul. Observ că e închis și îl deschid. Am câteva apeluri. Două de la tata și unu, două, trei... nouă, zece apeluri de la Ami.

-Serios? Zic amuzată.

-Ce? Spune aceasta curioasă.

-M-ai dat la dispăruți? Spun și încep să râd.

-Crede-mă că nu mai știu.

-Ouu. Că veni vorba. Varsă tot.

Aceasta face o față nevinovată și îmi face semn să aștept. Bea o gură de cafea, se uită la ceas și zice:

-Este ora 19:03 pm, să nu înnebunești că încă nu este și jumătate. Da?

O înjur și încep să râd de aiurita din fața mea.

-Păi, tot ai zis? Am ieșit în club după cum bine știi, șiii m-am distrat.

Aștept să continue dar ea se uită cu ochii ei mari de copil nevinovat la mine și îmi dau seama că râde ca o vacă ce e, pe înfundate.

-Amaliaaaa! Strig după ea când o ia la goană spre baie cu scuza : îmi vine să vomit.

-Să vezi ce capace-ți dau.

Mă izbesc de ușă și constat că e închisă.

-Ai cinci secunde să deschizi ușa. Altfel o rup și dau vina pe tine.

-Stai, încă vomit.

O aud prostimdu-se. Bolborosind ceva și făcându-se că vomită.

-Patru.

-Trei.

-Ce? Când au trecut două secunde ? Tu trișezi.

Râd pe înfundate ca să nu mă audă și spun :

-Doi.

Aud cheia în broască răsucindu-se și când spun : UNU și mă izbesc în ușă, aceasta o deschide și cad peste ea în baie. Ghinionul nostru că pe jos este gresie. Norocul meu că am căzut pe Ami. Dar ghinionul ei că s-a nimerit sub mine. De parcă ar fi vina mea.