Refugiul (finalizată )

Capitolul 52

     
       Încerc să mă mențin pe postul de supărată dar când îi văd fața asta de câine plouat, nu pot.

-Ascultă-mă, iubito! îmi șoptește apropiindu-se de mine.

-Nu vreau să-mi dai vreo explicație, Saul.

-Atunci de ce ești supărată?

      Mă fâstâcesc pentru câteva secunde înainte de ai răspunde.

-Că nu mi-ai răspuns la apel.

-Nu am auzit telefonul sunând, iartă-mă!

      Mă îmbrățișează și mă face să uit de supărare, și nu numai, mă face să uit că suntem în sufragerie.

      Ne desprindem din îmbrățișare când auzim un tușit.

Tata stă în ușa de la bucătărie cu mâinile la piept. Lângă el, fiind și Anne.

-Ce surpriză, spune el.

      Îl privesc pe Saul și nu spunem nici unul nimic.

-Tată.., încerc să spun.

-De când , copii?

-Nu de mult timp, răspunde Saul.

-Erați împreună când am luat cina pentru prima dată?

-Nu, răspund eu.

-Cam de cât timp?

-Două luni, răspunde Saul.

       Dă din cap și îi spune lui Saul să îl urmeze. Mă îngrijorez la gândul ce ar putea să îi spună dar Ami și cu Anne mă liniștesc.

-Nu-ți face griji, spune Anne, nu o să îi zică nimic rău, cel mai probabil să nu te facă să suferi.

-Ca orice părinte, adaugă Ami

       Cam peste o jumătate de oră, cei doi ies din birou zâmbindu-și unul altuia, semn că este de bine.

       Luăm cu toții cina în familie.

                              ☪️

       Următoarele zile nu au fost nici liniștite, dar nici foarte zbuciumate. Într-una din ele îmi spune Ami că l-a văzut pe Christian cu o fată plimbându-se prin Mall. Nu mă deranjează că are o prietenă, ceea ce m-a deranjat a fost că prietena mea a venit și mi-a spus. Adică nu văd de ce m-ar interesa.

         Privesc prin vuietul de oameni care mai de care se îndreaptă încotro are treabă. Unul mai grăbit decât altul. Tresar când lângă mine își face apariția cineva și îmi vorbește. Vocea îmi este cunoscută și îmi blestem prietenii că m-au lăsat singură.

-Bună, Samanta, mă salută el.

-Bună, îi răspund politicos.

-Ce mai faci?

-Foarte bine. Tu?

-Să zicem că bine.

       Dau din cap în semn de : bine și dau să îmi continui drumul, însă acesta mă oprește. Mă gândesc că se aștepta să îl întreb de ce face rău însă nu mă interesează și nu vreau să îi dau de înțeles că îmi mai pasă în vreun fel; ceea ce este și adevărat.

-Te pot conduce?

-Știu drumul, mulțumesc!

        Schițează un zâmbet amar la replica mea și mă acompaniază în drumul spre casă.