Refugiul (finalizată )

Capitolul 56 - Iubirea e tristă?

      
        Mă trântesc în pat și dau frâu lacrimilor pe care cu greu le-am stăpânit. Prin fața ochilor îmi trec amintiri peste amintiri cu el. Încă îmi vine greu să cred că a făcut asta. Aș vrea să dau timpul înapoi și să nu fi auzit ceea ce a spus. Preferam să nu îmi fi dat speranțe, să nu fi început o relație. Mi-aș fi dorit să nu se ajungă până aici și să mă fi oprit eu la timp. Mi-aș fi dorit să nu îl fi lăsat să îmi ajungă atât de tare la inimă, să nu îl fi lăsat..

       Dar degeaba sunt regretele acum , faptele sunt deja consumate. El a plecat iar eu am rămas într-o mare de lacrimi.

      Se aud chicoteli de afară, semn că se întorc fetele. Aș vrea să nu mă găsească așa, plină de lacrimi tânjind după el. Aș vrea, dar de data aceasta nu mai am putere să fac nimic. Privesc tavanul din lemn fără să mă mișc, când se aud vorbe de afară.

-Ce i-ai făcut? Se aude vocea Amaliei.

-Unde e? Se aude și cea a Taliei.

       Vorbesc cu el, în tot acest timp am fost împreună, dar separați. Aș zâmbi dacă situația noastră ar fi alta, însă nu e și eu nu zâmbesc, ci mă bușește plânsul mai tare.

-Samanta! Strigă Ami intrând pe ușă.

     Nu îi răspund. Aceasta se repede spre mine și mă cuprinde în brațe.

-Ce ți-a făcut? mă întreabă.

      Nu îi răspund nici de data aceasta. Îmi simt inima atât de grea, încât îmi vine rău dacă încep să vorbesc.

-Sami, vorbește cu mine.

-Samanta? Aud o voce diferită, a Taliei.

       Aș vrea să le răspund și să le spun că totul e bine, aș vrea să disimulez această stare, însă este prea evidentă.

-I-am spus la prost să n-o rănească, numai să vezi ce-i fac, spune Talia nervoasă și se repede pe ușă, ieșind.

-Va fi bine, mă liniștește prietena mea și mă mângâie pe păr. S-a oprit din șirul de întrebări și mă ascultă în liniște, îmi ascultă tăcerea.

       De ce doare atât de tare când pleacă cineva de lângă noi? Ar trebui să ne resemnăm cu gândul că a plecat, să punem punct și să o luăm de la capăt. Ar trebui.. Dar nu facem asta, în loc de punct, punem virgulă sau punct și virgulă dându-i celuilalt încă o șansă, sau mai multe să ne mai rănească încă o dată sau de mai multe ori.

      Facem  greșeala aceasta de o grămadă de ori și tot nu ne învățăm minte. Ne zdrobește inima în bucăți și totuși avem puterea de a continua.

       Mă întreb cât o mai putea săraca să se ridice de la pământ singură..

-Iubirea e tristă? Așa e iubirea? întreb, neștiind dacă o întreb pe prietena mea sau pe mine însămi.

       Cândva, până acum câteva minute, sau ore, am pierdut noțiunea timpului ; credeam că iubirea este cel mai minunat sentiment pe care îl poate avea cineva. Credeam că acesta era scopul nostru în viață, de a iubi și de a fi iubiți.

-Nu, draga mea, îmi răspunde Ami, iubirea are avantajele și dezavantajele ei. Acum te urcă pe culmile fericirii și te face să visezi tot soiul de fluturi.. Iar apoi îți taie aripile și te lasă să cazi în gol până te izbești de sol zdravăn și îți rupi totul, cel mai grav suferind inima în urma impactului.

      Procesez ce mi-a spus Ami și îmi dau seama câtă dreptate are.

       Iubirea are părțile ei bune, nebune și urâte. Bune pentru că, la fel cum a spus și prietena mea, te face să crezi că zbori; nebune pentru că te face să devii nebun după cel pe care îl iubești și urâte pentru că atunci când simți că nu te poate atinge nimic, simți un pumnal în inimă care te doboară.

      Prind colierul de la gât în mâini și mi-aș fi dorit ca mama să fie aici, să îmi aline și să îmi îngrijească rănile din suflet la fel cum o făcea ca atunci când aveam genunchii juliți.

      Venind vorba de asta, mi-aș fi dorit acum ca să am în genunchi julituri decât răni în suflet. Loviturile de la căzăturile cu bicicleta în câteva zile se refăceau și eram ca nouă, fiind gata pentru altele. Acum, rănile sufletești nu se vindecă cu nimic. Acestea au un proces de o durată lungă de timp până să înceapă să se cicatrizeze. Iar atunci când în sfârșit reușesc să se refacă aceste cicatrici, deținătorul acestora se întoarce și le face să sângereze din nou. Iar cel mai rău, este că are permisiunea noastră de a o face.

      Țin minte că aveam vreo paisprezece, aproape cinsprezece ani când tata mi-a spus o poveste scurtă despre iubire. Mi-a spus că cineva a întrebat un taximetrist ce este iubirea și că acesta i-a spus că nu știe această stradă; după a întrebat un profesor, acesta i-a răspuns că nu a învățat lecția asta; pe urmă a întrebat un copil, copilul i-a răspuns că încă nu a învățat acel joc ; după a întrebat un nebun.. nebunul a fost singurul care a știut să dea un răspuns la întrebarea acelei persoane. Răspunsul a fost că iubirea a fost ceea ce l-a făcut să devină așa cum este.

      M-a impresionat această scurtă poveste, cât și răspunsul dat de către persoana considerată nebună. Totodată m-a învățat și o lecție importantă care se pare că am uitat-o acum. De la prea multă iubire, omul înnebunește; de la prea puțină, o ia razna. Ceea ce e tot-una. M-am lăsat orbită de iubire și nu am văzut ce era în jurul meu. Nu am mai dat importanță lucrurilor mici, care defapt erau mari.

       Lucrurile care nouă ni se par minuscule, altora li se pot părea imense.