Refugiul (finalizată )

Capitolul 4

      
     După câteva ore bune de somn, mă trezesc buimacă de cap și îl găsesc pe tata lângă mine.

-S-a întâmplat ceva? întreb suspicioasă.

-Slavă Domnului, nu!

-Cum s-a întâmplat accidentul? Sparg liniștea care s-a așezat între noi.

-Ai trecut strada fără să te asigur, spune după o pauză lungă de tăcere.

-A fost vina mea, deci.. Coincid eu.

     Acesta dă din cap în semn că da.

-Păi.. și când mergem acasă? Întreb bătând din gene.

     Mă privește pentru câteva secunde și apoi răsuflă obosit.

-O să fim nevoiți să mai stăm o perioadă de timp.

     Mă strâmb și nu mai continui conversația. Îmi îndrept privirea spre fereastră și deodată mă cuprinde o neliniște sufletească. Soarele are să apună în spatele blocurilor imense și peste sufletul meu făcut ferfeniță în urmă cu câteva luni.

     Cu toate că rănile încep să se cicatrizeze, amintirea celor întâmplate încă-mi este vie. Auzisem la cineva că rănile se vor vindeca, se vor transforma în cicatrici. Dar și ele dor câteodată.

     Amintirea vie a primului sărut mă doare. Îmi arde sufletul atât de tare încât simt câteodată că o să rămân fără el. Primul, dar și ultimul meu iubit a avut grijă ca înainte să-mi iasă din suflet să se încalțe cu cei mai grei bocanci și să calce atât de apăsat până la ieșire, încât mi-au rămas urme arse impregnate pe suflet.

     Îmi întorc capul spre locul în care stătea Nick însă este gol. A plecat crezând că am adormit și nici măcar nu l-am auzit. Încerc să mă ridic încet din pat și după câteva încercări eronate reușesc să mă țin pe picioare. Fac primul pas și ușor îl fac și pe al doilea, apoi pe al treilea și ușor, ușor ajung la ușă. Deschid ușa și ies în hol. Caut încăperea pe care ar trebui să scrie Toillete, dar se pare că nu este prea aproape. Măresc puțin pașii și simt cum corpul începe să mi se dezmorțească cu fiecare pas pe care-l fac.

     În următoarea secundă fac dreapta și uitându-mă pe tăblițele ușilor curioasă din fire și vrând să găsesc baia simt cum cineva se împiedică de mine și mai că fac contact cu podeaua. Înjur în barbă de nesăbuința persoanei care a avut bunul simț ca măcar să-mi oprească căderea și încerc să îndepărtez pata de cafea de pe bluza de pijama pe care o port.

-Nu se putea să fii mai atent? Șuier printre dinți și ridic privirea spre persoana din fața mea.

     Aproape îmi înghit cuvintele când dau de doi ochi verzi care mă privesc țintă.

-Este posibil să fi fost vina mea, spun apoi pe un ton mai scăzut.

     Acesta mă privește pierdut și apoi îmi eliberează talia arătând spre pata de pe tricoul său.

-Atunci ar fi cazul să primesc și niște scuze.

Ești îngâmfat, deci.

-Ai și tu o parte din vină, spun revoltată ridicând paharul la nivelul feței sale.

-Că îmi beam cafeaua? Spune ironic și ridică din sprâncene.

     Auzindu-i vocea ironică, mă înfurii și mai tare și încerc să găsesc un motiv pentru care ar fi și el vinovat.

-Pentru că mergeai prea aproape de perete.

Arăt spre locul unde stă.

-Și tu ai făcut același lucru, se grăbește să răspundă și își dă cu mâna prin păr.

Ha, serios?

-Sunt cu un milimetru mai în coace, spun și mă dau puțin spre mijlocul holului.

-Suntem la fel, spune și face aceeași mișcare ca și mine.

-Nu-i corect, îi reproșez.

-Da, sunt de acord cu tine. Spune și trece pe lângă mine.

    Rămân în loc fără să mă întorc pentru a-l privi câteva secunde și apoi îmi continui drumul.