Refugiul (finalizată )

Capitolul 12- Saul

    
-La naiba!

      Spun când paharul cu cafea este vărsat pe mine și pe fata visătoare care nu se uită pe unde merge.

-Îmi cer scuze, nu te-am văzut și.. Pff, m-am ars.

-Cum să nu te arzi dacă nu te uiți pe unde mergi?

    Îi strig fetei care încă nu se uită la mine încercând să-și curețe petele de cafea de pe rochiță.

     Când în sfârșit își ridică atenția asupra mea și privirile noastre se intersectează, ochii ei mari de un căprui intens se fac cât cepele, făcând-o să-și înghită cuvintele ce urmau să vie iar mie parcă mi s-a oprit un nod în gât.

    Nici nu avea cum să fie altfel a doua noastră întâlnire. Sau a treia? Dacă ar fi să pun și ,, întâlnirea " Când a fost externată, sau mărog, mica întâlnire în care ne priveam pe ascuns. Ca și atunci, este îmbrăcată într-o rochiță subțirică de vară, doar că aceasta este neagră.

- Domnișoara neîndemânatică este cu capul în nori tot timpul? Îmi ies vorbele fără voie.

- Dar tu tot timpul dai cu cafea pe fete? Vine și răspunsul ei la fel de repede simțindu-i enervarea în glas.

-Până acum am întâlnit doar fete cu picioarele pe pământ .

    Observ cum se enervează și pare chiar drăguță.

Stai, ce?

Ba nu, nu e drăguță.

-Atunci ar trebui să fii mândru .

- De ce? Că dau peste o fată care e cu capul în nori și nu se uită pe unde merge?

- Ce vină am eu că tu nu te uiți pe unde mergi?

-Iertați-mă domnișoară perfecțiune, e vina mea că nu vă uitați pe unde mergeți și vă izbiți în mine oricând aveți ocazia.

-Ești sarcastic?

-Aproape!

   Pufăie preț de câteva secunde și observ cum își analizează cu atenție următoarele mișcări. Oare ce mai urmează? Să-mi toarne cafeaua în cap?

-Ăă ,cum spuneai că te cheamă? Samuel? Se bâlbâie și încearcă să își amintească numele meu.

-Saul! O ajut deși sunt sigur că nu mi-a uitat numele.

-Ok, Saul. Să zicem că eu mă uitam pe pereți și nu eram atentă pe unde merg. Dar tu mărog?

     Pff

   Și-a recunoscut vina în mare parte, dar nu se putea să nu arunce vina și la mine.

Doamne, ce încăpățânată e!

    Cert este că nici eu prea eram atent pe unde mergeam, mă pierdusem în gânduri și nu am văzut-o venind spre mine, așa cum nici ea nu m-a văzut pe mine. Dar ea are o scuză, se uita în telefon. Dar eu? Eu mergeam ca amețitul pe holul spitalului.
Și bineînțeles că nu îi voi recunoaște asta. În mare parte este vina ei, până la urmă ce vină am eu că în momentul în care m-am întors, ea era lângă mine. Mai bine spus : împiedicată de mine.

     Până la urmă asta e. Ce-mi pasă mie?