Refugiul (finalizată )

Capitolul 3

     
     Mă trezesc cu o durere insuportabilă de cap și încerc să-mi pun mâna pe tâmple însă mi-o simt atât de grea încât renunț. Încerc să deschid pleoapele, dar lumina puternică din jurul meu nu îmi permite acest lucru. Renunț pentru câteva secunde apoi reîncerc încet să deschid ochii. Când în sfârșit reușesc să o fac, găsesc totul alb. Îi închid la loc apoi îi deschid iar. Aceeași priveliște.

     Încerc să îmi mișc capul pentru a vedea unde mă aflu. În nici-un caz nu sunt în camera mea. E totul alb, ceea ce mă face să mă gândesc că sunt la spital.

-Domnișoară, v-ați trezit. Aud glasul unei femei apropiindu-se de mine.

-Normal că m-am trezit, doar nu am murit. Spun ironică și îmi dau ochii peste cap.

     Femeia se holbează la mine, bombăie ceva de ea înțeles și iese din cameră. Intrând imediat Nick. Pe față i se citește disperarea. Are părul nearanjat, barba îi este destul de vizibilă și cearcănele de sub ochi îl dau de gol cât de obosit este. Mă sperie.

     Se apropie încet de mine și mă cuprinde stângaci în brațe. Mișcarea aceasta mă face să scâncesc și pe el îl face să se îndepărteze.

-Știi cine sunt? Sparge liniștea dintre noi.

-Normal tată, ce întrebare este asta? Mi se aude vocea încet și răgușit.

     Auzindu-mi răspunsul, răsuflă ușurat și îmi cuprinde mâna în mâinile sale.

-Sami, îmi rostește numele cu teamă, îmi pare atât de rău.

-Ai făcut tu o șotie în loc să o fac eu? Îl întreb neștiind pentru ce îmi cere iertare.

     Mă privește trist și când îmi aude vorbele un zâmbet i se zărește în colțul gurii.

-Nu, puișor! Spune în cele din urmă și mă face să zâmbesc. Așa mă alinta mama.

     Zâmbindu-ne unul altuia, ușa se deschide și capul blond al prietenei mele se întrezărește.

-Pot intra? Întreabă emoționată.

     Îi facem semn să intre și aceasta pășește încet spre patul unde mă aflu cu un buchet de flori în mână.

-Astea sunt pentru tine, îmi spune zâmbind și le pune pe noptiera de lângă pat.

     Îi mulțumesc și mă cuprinde într-o îmbrățișare strânsă, aproape mă lasă fără aer. Tata iese din cameră, lăsându-ne singure.

-Ce mult mă bucur să te văd.

-Nu m-ai văzut de nici douăzeci și patru de ore, fac o glumă. Dar aceasta pare că se întristează în loc să îmi dea o replică. Ceea ce mă face să mă pun pe gândit. Și de ce mama mă-si sunt la spital?

-Ami?

-Da?

-M-am drogat și organismul meu nu a mai suportat? O întreb în șoaptă. Aceasta face ochișorii puțin mai mari decât îi are deja și tace. Nu îmi răspunde și își frământă mâinile una de alta. Nu știe ce să-mi spună.

-M-am tăiat prea tare? Întreb și mă uit la încheieturile mâinilor. Nu.

     Dă din cap în semn că nu și își mușcă buza inferioară.

-Hai mă, ridic tonul, doar nu m-a călcat o mașină. Spun și îmi înghit cuvintele când prietena mea își ferește privirea.

-Ba să vezi că da, i se aude vocea în șoaptă și încerc să mă ridic dar simt o durere în zona spatelui.

-Nu țin minte nimic, spun și mi se simte disperarea în glas.