Refugiul (finalizată )

Capitolul 59

      
     Când ajung acasă se face deja seara, fiind deja în jumătatea lunii noiembrie. Ai mei sunt în sufragerie stabilind câteva detalii pentru nuntă. Le spun că sunt bine și urc în camera mea. Îmi caut cu privire telefonul și îl găsesc aruncat pe pat. Îl pun la încărcat și mă trântesc în pat. Gândurile nu îmi dau pace și mă ridic învârtindu-mă prin cameră. Privirea mi se îndreaptă spre fereastră și fără să vreau merg lângă geam. Lumina din camera lui Saul este aprinsă. Mă Dau un pas înapoi când ușa de la balconul acestuia se deschide pentru a nu mă vedea. Se uită spre mine timp de câteva secunde și intră înapoi în casă.

Când a venit?

      Deschid telefonul, sperând că s-a încărcat câteva sutimi. Am câteva apeluri de la Ami, Talia și Saul; și câteva mesaje. Le deschid pentru a le citi.

,, - Unde ai plecat ? "

,, - Răspunde-mi, Sami!"

,,- Te rog"

,, - Iubito? Ești bine?"

      Toate mesajele sunt de la el. Când citesc ultimul mesaj, o lacrimă mi se rostogolește pe obraz.

      Nu, nu sunt bine, iubitule!

      Aș vrea să îi răspund și să îi spun că nu, că nu sunt bine fără el și niciodată nu voi mai fi . Aș vrea să îi dau mesaj și să îi spun cât de mult m-a rănit. Totodată să îi spun și că îl iubesc cum nu am mai iubit pe nimeni, că mi-e atât de dor de el. Și totuși nu o fac, las telefonul în continuare la încărcat și mă trântesc în pat, rugându-mă să adorm măcar pentru câteva minute

   *       *       * 

        Bzzzz bzzzz bzzzz

      Trântesc mâna pe noptieră în căutarea telefonului ce sună de câteva minute bune și răspund fără a mă uita la apelant.

-Ăă? Mormăi.

-Dormi?

-Dormeam.

-Ne-am întors acasă, vrei să vin pe la tine?

-Nu, vreau să dorm, îi spun Amaliei și închid.

       Îmi ridic plapuma și mi-o pun pe cap încercând să adorm la loc. Dar de unde atâta bucurie? Somnul mi-a fugit luând cu el și dorința mea de a mai sta în pat. Mă ridic și privesc la ceas. Este aproape ora zece seara. Cobor în bucătărie unde îi găsesc pe ai mei.

-Neața, zic eu.

-Seara', răspunde tata.

      Mă așez lângă ei și încerc să îmi dau seama ce fac.

-Alegem locul unde vom merge în luna de miere, mă anunță Anne.

-Luna de miere? întreb surprinsă. Nu au pomenit de așa ceva până acum.

-Da, luna de miere, spune Nick, vrei să mănânci ceva?

-Aș dori un ceai.

-Acum ți-l fac.

-Și ați ales? îi întreb.

-Nu ne-am hotărâm încă, Tu ce zici? Paris sau Veneția ?

      Mă gândesc câteva secunde și nu știu să îi dau un răspuns. Ambele îmi plac. Eu una, aș merge în amândouă. Cred, dar totuși, cred că balanța înclină spre Veneția.

-Veneția, îi spun.

-Și noi am zis la fel, zice ea.

       Dacă ar fi să aleg vreodată un loc în care să merg, acela ar fi în brațele persoanei iubite. Adică nu contează locul, ci cine te însoțește. Și totuși, nu mi-ar pica rău dacă ar fi să fac un sejur în Roma, acela îl consider eu, după Paris, al doilea oraș al iubirii. Este un oraș de poveste începând cu locurile ce oferă o priveliște de ansamblu, până la istoria ce respiră prin străduțe, pietre și clădiri. Toate sunt vechi și noi în acelaș timp. Acest oraș mai are și denumirea de etern, asta este ceea ce m-a atras la el. Se spune că orice cuplu ajunge la Roma și aruncă un bănuț în Fontana di Trevi , va fi legat de o dragoste eternă. De asemenea și Dealul Gianicola este unul dintre cele mai romantice locuri din Roma pentru că oferă o privește superbă spre Piața Veneția. Acela este locul unde își petrec timpul îndrăgostiții și de cele mai multe ori unde se și logodesc.

      Sunt multe locuri din Roma pe care le-am vizitat online si mi-au plăcut.

-Mulțumesc, zic când Nick îmi așează ceaiul în față.

-Și, Sami, Saul nu te-a însoțit înapoi?

      Mă blochez când îi aud întrebarea și încerc să par calmă și convingătoare când îi spun că l-am rugat să rămână ca să nu-i stric excursia.

-Ai făcut bine, spune Anne.

       Îmi termin de băut ceaiul și mai stau puțin cu ei. Plec din bucătărie când sună telefonul fix și sunt chemată să vorbesc.

-Da?

-Unde îți ții telefonul, copilă?

-În cameră, de ce?

-Degeaba.

S-a enervat.

-Te-am sunat să văd ce faci și dacă te-ai trezit, îmi spune prietena mea.

-Nu am mai dormit.

-Și de ce nu ai dat și tu un mesaj?

-Trebuia? O întreb și schițez un zâmbet vinovat.

-Logic.

-Bine, vorbim când urc în cameră, îi spun.

-Hai cu pa.

       Zâmbesc și închid. S-a enervat puțin dar îi trece.

       Urc în camera mea și caut telefonul. Îi dau Amaliei un mesaj și aștept răspuns.

,, - Cum ești? " vine și răspunsul ei.

,, - Bine, am fost azi la spital"

,, - Ce? De ce? "

       Se pare că prietena mea nebună nu mai are răbdare să îi scriu și mă sună. Îi răspund și jur că dacă era volumul dat pe tare la apel, mă surzea.

-De ce-ai fost la spital?

-Aveam nevoie să vorbesc cu cineva.

      Bineînțeles că se supără când îi spun asta.

-Da eu ce-s?

-Nu am vrut să îți stric și ție excursia..

-Așa.. Spune mai departe că te strâng de gât.

      Au, s-a enervat puțin mai tare decât mă gândeam.

-Am vorbit cu Liam.

-Cu doctorul bunăciune.

-Da..

      Îi povestesc ceea ce nu prea am făcut azi și ce am vorbit cu Liam.

-Și ce ai de gând să faci?

-Nu știu.

-Te iubește..

-Nu știu.

-Ba știi. Să-l fi văzut cum a reacționat dimineață când l-am găsit afară și i-am spus că ai plecat.

-L-ați găsit ? Întreb neînțelegând ce îmi spune.

-Am trecut peste un mic amănunt. N-am vrut să îți spun. Nu voiam să te fac să suferi mai tare. Dimineață după ce ai plecat și am ieșit afară, era pe o bancă pe deal. I-am spus că ai plecat când a întrebat de tine. A rămas blocat, supărat, nu știu. Avea o față de câine plouat și abandonat de stăpân.

      Ami continuă să vorbească dar nu mai sunt atentă la cuvintele ei. Mintea mi-a rămas blocată la fraza că a stat toată noaptea afară și a înghețat. Este un frig teribil, mai ales acolo, pe deal și lui nu i-a păsat. Mă simt rău la gândul că i-a fost și lui. Încerc să îl înțeleg și reușesc. Ăsta este un lucru din multe altele în care ne potrivim. Și eu simt nevoia să fiu singură când mă apasă ceva pe suflet.

      Închei convorbirea cu prietena mea spunându-i că mă pun să dorm și privesc pe fereastră. Luminile de la el sunt aprinse însă nu se vede nicio mișcare. Simt nevoia să îl văd, să îl sărut și să îi spun cât de greu îmi este fără el dar nu pot face nimic în legătură cu toate acestea. Eu nu am greșit cu nimic. El a făcut-o și trebuie să plătească, chiar dacă mă rănesc și pe mine lăsând liniștea dintre noi să ne înstrăineze.

      Îl iubesc, dar nu pot face nimic în legătură cu asta.