Aleasa regelui cu colti

Capitolul 57

Simtea cum i se scurge esenta vietii. Incet, cu fiecare minciuna scoasa in fata. Vedea atat de clar cupola ce o invaluise si ii fura tot ceea ce ii apartinea din nastere. Le vazu si pe Azael si Azrael disparand usor, incercand din rasputeri sa se tina de ea, tipand la Spiritul nociv. El nu le vedea. Constientizase asta de ceva timp, parea doar intrebator la schimbarea ei treptata. Lanturile ii pareau acum de mii de ori mai grele si simtea cum chiar i se rup bratele din umeri din cauza lor. Nu vedea, insa putea sa jure ca afurisita zambea. Ca se bucura. Dar cum avusese ea puterea sa le faca pe Zeite sa dispara, nu putea sa-si dea seama.

Incepea sa urasca adevarul, deoarece o adusese in situatia de fata, caci Spiritul se tinu de cuvant si folosi impotriva ei cea mai simpla si letala arma. Totusi, prima ei afarmitie il lovi in cap pe rege.

-Ca sa ma considerati un arbitru de treaba, o sa incep eu cu un adevar. Numele meu, in viata pamanteana, a fost Ylva. Am trait destul de mult, dar in acea perioada eram botanista, o meserie confundata cu vrajitoria. Iar minunatul rege al vampirilor m-a vrut ca trofeu, aflandu-ma cand migrasem deja din Rusia si ma aflam prin apropriere de luni bune. Pe Christian l-am cunoscut cand l-am gasit aproape mort in padure, transfigurat de iubirea parintelui sau. De multe ori, de atunci, l-am vindecat. Pana cand ei m-au gasit si el a incercat sa ma duca in Haita Suprema la adapost. Dar era prea tarziu pentru mine.

Isi arunca fara sa vrea ochii asupra lui, insa ai lui erau atat de inexpresivi si goi, iar trupul ii ramase intepenit, incat Izabella nu stia daca sa creada sau nu ceea ce tocmai auzise. Apoi isi aminti ca vazuse o femeie intr-un vis si auzi numele de Ylva. Atunci cand fusese in coma, cand il vazu pironit de perete, cand nu voise sa plece fara sa-l stie bine, desi stia ca viseaza...

Ochii ii mocnira si ii provoca un suras Ylvei.

-Foarte bine, inca un adevar, atunci. Acele lanturi care va tin captivi or sa va oblige sa spuneti numai adevarul. Sunt Lanturile Dreptatii, asa ca nu merge cu smecherii. Bun...cine vrea sa inceapa?

-Cum de ai ajuns un Spirit? De ce nu esti pur si simplu moarta?

S-ar fi asteptat ca Christian sa puna aceste intrebari, dar el parea total dezinsteresat, insa pe ea o rodea tipica curiozitate feminina.

-Eh, ar fi dragut ca si eu sa aflu intr-o zi. Pot spune doar ca ei au avut totul planificat si aveau nevoie de mine pentru aceasta parte de plan. Dar eu nu ma plang...!

Nu mai intreba cine erau acei "ei". Si-ar fi fortat norocul si acum nu era intr-o situatie favorabila ei.

-Asadar, Christian? Isabelle? Nu ma faceti pe mine sa aleg.

-Ce naiba vrei pana la urma?!

-Adevarul, Isabelle, doar atat. E cea mai buna pedeapsa.

-Pedeapsa pentru ce?

-Pentru vietile pe care le-ai furat oamenilor. Pentru vietile pe care el le-a luat.

Inghiti in sec. Nu o facuse cu buna stiinta, dar o facuse...

-Asa ca, ce ar fi sa incepem cu...adevaratul tau nume.

-Conteaza?!

-Hmm, interesant de mult...

-Roseman. Bella Roseman.

Surpinzator, Ylva se asezase pe masa si ii putea distingea usor mana asezata pe genunchi si barbia sprijinita de ea. Simtea cu lanturile incepeau sa se afunde si mai mult in pamant, tragandu-i de membre.

-Esi sigura?

-Nu.

Instinctiv, si-ar fi dus mana  la gura daca nu ar fi fost pironita in loc. Vorbise fara sa-si dea seama, fara propria-i instiintare.