Aleasa regelui cu colti

Capitolul 29

Izabella

-Esti in viata! Adu-mi aminte sa te omor o data pentru asta! Esti bine!

-Momentan!

Amuzata de situatie, Anna imi dadu intr-un sfarsit drumul,lasandu-ma doar cu plamanii acum storsi de orice urma de aer. Pe partea asta, ea si Judy se asemana foarte mult. Au forta pe care nu vor sa o foloseasca. Le mananca bau bau-ul de sub pat, ca nu cumva sa stam si noi linistiti ca ele pot sa-si poarte, in mare, de grija.

-Dar ce e cu stilul asta? intreaba ridicand o spranceana.

-Eh, stii si tu. Am profitat si eu luna asta si mi-am indeplinit visul de o viata. Mi-am deschis o casa de moda si imi merge chiar foarte bine! Vantul si nimeni au ajuns buni prieteni, stand mai mereu in magazin.

Cand eram mici, Anna imi vorbea mereu despre faptul ca o sa se faca creatoare de moda sau cantareata si o sa aiba sifonierul plin cu rochii. Ei bine, ultimul lucru il si are. Tin minte ca pe la 15 ani sau nu stiu sigur cat aveam, m-a  obligat sa ma uit cu ea la o prezentare de moda difuzata din Paris si pot sa spun cu mana pe inima ca nu am mai vazut in viata mea persoane atat de prost imbracate! De ce ai da bani ca sa ai alea?! Si culmea culmilor, Anna il lauda pe creator si saliva la vederea manechinelor. Nici acum nu inteleg bine ce s-a intamplat atunci. Stiu doar ca am avut un inceput de ,,atac al ochilor'', cum l-a numit Edy si am ramas fara usa la bucatarie. Si a fost destul de scumpa iritarea mea...

-Deci ai vrut sa ai si tu o intrare mai neobisnuita pentru tine. Cum de ti-ai dat seama ca erau acolo?

-Am vazut usa deschisa si cum restul casei era goala...

-Iza, usa nu era deschisa. Eu am plecat dupa ce ai au intrat in catacombe.

Privirea sceptica a Annei se izbi de fata mea. Cauta orice urma de zambet, dar nu glumeam.

-Las-o balta. Hai sus! Trebuie sa verific ceva.

-Eu ma duc sa-ti aduc niste haine. Bate un vant afara de mama mama! Sa stii ca e la locul ei! striga cand iesi pe usa.

Anna ma cunoaste, asa cum o cunosc si eu. De aceea stiu ca nici nu ma va lasa sa ma schimb cum trebuie ca o sa-mi puna o sumedenie de intrebari, la care cel mai probabil o sa-mi fie sila sa-i raspund, dar o sa stam pana tarziu sa povestim despre asta. Am urcat treptele incet, vrand sa lungesc momentele petrecute acasa. Am deschis usa camerei ca un proaspat absolvent al facultatii ce se intoarce acasa dupa patru ani intensi de studiu. Totul era neclintit, iar pe noptiera trona vaza lui Jeremy. Jeremy...unul dintre etapele vietii mele prin care nu am reusit sa trec. Amintirea lui e inca vie. Eram doar un pitic de gradina, iar Edy bebelus cand m-am trezit cu el pe capul meu. Avem aceiasi varsta. Mama si tata mi-au spus ca e baiatul unor buni prieteni care sunt plecati din tara si l-am lasat la noi stiind ca sunt si eu pe acolo. La inceput nu ne sufeream. El era inganfat, obisnuit sa i se dea orice, iar eu nu eram dispusa sa renunt la putinele mele jucarii. Si nu mai stiu cum am ajuns de nedespartit. Timpul a trecut, iar el a trebuit sa plece. Mi-a parut rau, le-am zis parintilor lui ca li-l dau pe Edy in schimbul lui. Fiind mica, uitam mereu ca nu trebuie sa pomenesc de el. Atunci a sarit tata cu vorba si a spus ca e cainele vecinilor. Nici pe ei nu mi mai amintesc. Urmatorii cativa ani, a venit in vacante si ne petreceam clipe minunate impreuna. Anna abia se mutase si abia si-l mai aduce aminte. Intr-o zi, l-am vazut coborand din masina parintilor lui, avand o punga de cadou in mana. Era ziua mea. Tin minte ca am sarit peste canapele ca sa ajung mai repede la usa. Cand am deschis, m-a luat in brate si mi-a zis ca mereu voi fi prietena lui cea mai buna. Apoi a plecat lasandu-ma pur si simplu. Am deschis punga de cadou in care se afla vaza lui preferata. Mereu fusese atras de pictura, iar oala goala i-o adusesera parintii din Grecia, lasandu-l sa faca ce vrea cu ea. Mereu spunea ca e cel mai important lucru al lui si ca nu-l va pierde niciodata. Iar eu mereu il urmaream in timp ce picta. Si cat de frumos o facea! Cata rabdare avea! In ziua aia implinisem opt ani: inceputul antrenamentelor si a atacurilor ochilor. Iar plecarea lui a constat in primul meu atac, in care am ajuns in laboratorul bunicii, adormita si sedata ore intregi, pentru a afla ce se intampla cu mine si de ce izbucnisem atat de violent, fiind gata sa o strang de gat pe Anna, oricat de mici eram, daca nu interveneau parintii nostri.