Aleasa regelui cu colti

Capitolul 52

-Frumoasa prindere!

Ochii Izabellei scanteiau. De abia isi reintrase in forma de om si inca nu se putea controla pe deplin, iar el era aici sa o sacaie. Nu, sa ii planteze o sageata in cap!

-Pot sa stiu de ce naiba ai tras o sageata in mine?!

El doar ranji si trase fraiele calului mai bine. Era un armasar complet negru ce nu parea sa mai aiba multa rabdare. Izabella sfarama sageata in palma si apoi se intoarse pe calcaie, reincepandusi asa zisa alergare de dimineata.

-Nu ar fi bine sa mergi singura prin padure. Atat de departe de castel.

-Departe? E chiar dupa cotitura aia!

-Nu-i adevarat. Se pare ca nu ti-ai dat seama cat ai alergat. Esti deja la mai bine de patru kilometri distanta de el.

-La naiba! sasai ea, oprindu-se brusc in loc.

-Plus ca, sunt soldati peste tot. Aseara s-au auzit de la castel urlete unei fiare turbate. Insa nu suna a nimic cunoscut de noi, asa ca uite-ne aici. Eu am iesit sa-l ajut pe Tanam, plus ca nu-mi displace o plimbare calare.

-Eu ma intorc. Probabil Printesa deja ma cauta.

-Sigur esti bine, domnisoara Isabelle?

-Da, de ce nu as...

Dar inainte sa-si dea seama, puterile o tradara si cazu. Icni din cauza ca isi prinsese incheietura sub ea. Il auzi pe el coborand din sa si cand ii simti mainile apropiiduse de ea, se zbatu violet.

-Nu ma atinge! Nu am nevoie de ajutorul tau!

Cu un nou val de energie se ridica ca un resort in picioare si o scanteie ii trecu prin ochi. In toti acesti ani, desi acum sangele de vanator nu ii mai putea fii mirosit, Izabella Roseman se nascuse dusman al vampirilor si a pastrat aceasta ura in ea. Credeati ca doar daca a legat o prietenie cu el si cu Edward, acum totul era frumos, roz si pufos? Eh, nici macar nu ii placea rozul! In schimb, rosul avea o culoare aparte. Era culoarea sangelul ei. De fapt, ea era impartita in patru: omul, vanatorul, demonul si ingerul. Toate in acel corp.

Christian ramasese neutru, ba chiar pufni dispretuitor. Nu i se paru ceva in ordine cu ea caci se invinetea din clipa in clipa. Ar fi putut sa o prinda inainte sa cada. A fi putut...

-Ei bine, Gwendolin va fi foarte interesata sa afle cum se adreseaza micile ei supuse unui cap incoronat si tot odata, prieten.

-N-ai decat! Ma doar fix in cot de voi toti!

-Calmeza-te, leoiaco, ca se incinge atmosfera!

Intr-adevar, aerul devenise mai sufocand iar cateva fire se parjolisera pe marginea drumului. Isi tinu respiratia. Nu era vina ei ca sorta i la scos in fata chiar dupa ce ea reintrase in forma umana. Niciodata nu avea o stare emotionala stabila si devenea foarte impulsiva, tot antrenamentul lui Azael ducandu-se de rapa.

O lua la fuga in directia pe care venise, ocolindu-l. Cand gasi copacii arsi, se lua dupa urma cu cele mai multe frunze tinere rupte. Asa ca, dupa o ora de alergat, portile castelului i se aratasera in sfarsit. Dar fix cand vrei sa scapi basma curata, atuni soarta nu tine cu tine.

-Isabelle! Te-am cautat peste tot! Unde ai disparut asa? Micul dejun e gata sa se serveasca si ar fi fost foarte nepoliticos sa nu participi!

-Mi-am facut antrenamentul de dimineata, Majestate. Am crezut ca toata lumea a plecat aseara.

-Ei bine, balul a fost un succes, dar tu nu ai apucat sa vezi tot ce a urmat dupa. Dar am insistat sa luam si micul dejun impreuna.

-In acest caz, Printesa, tin sa va spun ca si eu ma voi retrage o data cu toti ceilalti.