Aleasa regelui cu colti

Capitolul 16

Perspectiva autoarei

Orele treceau greu. Intr-o camera numita birou, doi dusmani lucreaza impreuna. Fiecare incearca sa para cat mai dragut fata de celalat. Dar nu prea le iese. Ei sunt la mii de kilometri unul de altul. Sunt ca Polul Nord si Polul Sud. Atat de diferiti, dar au un lucru in comun. Ura! Ura pe care o emana reciproc. Ura ce le-a fost lasata mostenire de stramosii lor.  Multi ar crede ca s-ar ajunge la un cliseu. Ea se indragosteste de el, el de ea si or sa aiba o familie frumoasa si un viitor luminos. Dar nu e asa. Ei sunt cele mai puternice fiinte ale raselor lor. Si daca e asa, care e demonul? Ei sunt doi demoni, dar care e mai puternic? A cui va fi mai mare satisfactia cand il va preda pe celalalt mortii?

Ea: demonul cu chip de inger. Cea a carei sange si fiinta tanjeste dupa razbunare. Cea care si-a construit un zid impenetrabil in jurul inimii. Cea a carei suflet a inghetat si nu vrea sa mai simta alt tip de afectiune decat iubirea paterna si prietenia. Fata ce vrea sa para misterioasa in jurul persoanelor noi. Si ii iese acest lucru. Fata ce vrea si munceste pentru tot. Cea ce nu suporta sa fie criticata, sa nu-i iasa lucrurile din prima. Fata cu o putere remarcabila si o viata aproape perfecta. Ea e cea ce te inseala si tu nu-ti dai seama. Iti arata o carapace falsa. Iti pare ca e draguta si prietenoasa. Poate ca asa si e. Dar rar. In interior, ea e un trandafir negru, ce semnifica nobletea, frumusetea, neindurarea si cruzimea, ce asteapta sa il inlocuiasca pe cel roz, ce reprezinta o masca bine aleasa. Cand trandafirul noptii infloreste pe fata fetei, inseamna ca a ajuns la apogeu. Ca o ultima picatura a cazut. Ca de acum, iti va urmari fiecare miscare si te va lovi cand nu te astepti si te va face sa suferi, iar ea va sta si va zambi multumita. O persoana. Doua perechi de ochi. Cei pe care toata lumea ii vede: acea culoare inchisa a irisului, ce nu tradeaza sentimente. Si cea a sufletului ei: aceasta culoare se schimba, dar de cele mai multe ori strabate un verde ce ajunge sa se deschida si sa ajunga la culoarea chihlimbarului. Poti sa intrebi persoane cate doresti daca nu cumva ti se pare ca ochii ei au luat o tentativa de galben. Ei nu or sa-si dea seama. De ce? Deoarece doar ce ii pot vedea in suflet pot vedea si aceasta culoare cereasca. Daca cineva ii spune ca ochii ei au aceasta tenta, atunci stie ca acea persoana nu trebuie sa plece din viata ei. Viata ei....crede ca stie totul despre ea. Crede ca e stapana pe propriile decizii. Ca isi cunoaste trecutul, dar ce va face cand va afla ca defapt nu e asa?

El: demonul. Mereu e asa si niciodata nu isi acopera adevarata fata. Ii place sa te descoase usor, apoi sa te arunce ca pe ultimul gunoi. El e intruchiparea lui Adonis, e fructul interzis. Iti afla slabiciunile ca mai apoi sa te aiba la mana. Totul pentru el e un joc. Un joc de sah in care el chiar e regele. Unde isi sacrifica toti pionii ca lui sa-i fie bine. Dar in comparatie cu acest joc al mintii, el nu are nevoie de o regina. Aventurile sunt pasiunea lui. E constient ca o sa trebuiasca sa ia de nevasta o femeie cu rang, pentru perpetuarea familiei regale. Dar aceea va fi doar jucaria lui pe care o va folosi dupa bunul lui plac. La exterior e trandafirul negru. La interior e...e nimic. El nu are suflet. Si l-a inlocuit de mult cu spini mari si otraviti. In comparatie cu ea, la el nici macar dragostea de mama nu i-a strabatut pieptul chinuit. De aceea tot ce il poate sa ofere e ura, agonie si durere. El traieste din dorinta de a ucide. Asta ii curge prin vene. Patima de a subjuga creaturile ce odata le-a avut la picioare. Acum, in viata lui, a aparut ea. O complicatie minora, dupa gandurile lui. Acum un gand il obsedeaza. Sa ajunga sa tortureze cea mai mare speranta a omenirii. Dar ceea ce el nu stie e ca se pune cu cea mai puternica fiinta. Daca ar sti el cu cine imparte acum cativa metri patrati! Daca ar sti el cui ii arunca priviri, ar fi nevoit sa ingenuncheze in fata ei! Ar ajunge sa o urasca de moarte. Sau doar ar vana-o? Poate...poate e doar imaginatia mea...sau poate e crudul adevar?

Edward pov*

E aproape ora 14. La 14:30 trebuie sa fiu la Chris in birou. Nu stiu de ce, dar cand sunt in preajma ei ma simt intimidat. Poate doar mi se pare, dar fata asta emana o aura diferita de a vanatorilor. O aura diferita de a lui Roseman. Mult mai puternica. Bunicul este jumatate vampir, jumatate vrajitor. Nu i-am mostenit puterile, dar pot simti aurele tuturor speciilor. Poate ar trebui sa vorbesc cu el de asta. In seara balului, cand vorbea cu Christian, am putut vedea aurele lor cum duc o lupta crancena. Ca si cum din nastere s-ar uri de moarte. La un moment dat, au ezitat si si-au intins mainile, semn de pace. Dar apoi, ea si cu Chris, iar au inceput sase certe. Siluetele ce intruchipau aurele lor au dat din cap nemultumite si pareau ca ofteaza. Apoi au inceput iar sa lupte. Ceea ce mi-a atras atentia a fost atunci cand ea i-a spus regelui care e pedeapsa. Aura ei s-a oprit si a imbratisat-o pe a lui Christian. Cand a scos acele cuvinte pe gura, silueta ei a injunghiat-o pe a lui Christian. Atunci am tresarit. Ei probabil au crezut ca din cauza vestii. Dar defapt a fost din cauza siluetei ei care ranjea si ma privea sfidator. Cand Christian si-a recapatat controlul silueta lui s-a rdicat incet, siueta ei s-a uitat la mine. Niciodata nu mi s-a intamplat asta. Dupa au disparut.