— Poţi să nu mă mai baţi la cap cu cât de mişto a fost Thomas? zic exasperat, când ne apropiem de poarta casei.
Beverly stă agăţată de braţul meu, râzând. Vreau să mă prefac că sunt gelos, dar nici măcar asta nu-mi iese când o văd atât de fericită şi plină de viaţă. Nu ştiu ce se întâmplă cu adevărat în sufletul ei, poate nici ea nu ştie, însă zâmbetul care a fost toată ziua pe chipul ei este real.
— Nu, până nu recunoşti că a fost foarte mişto, îşi strânge buzele într-o linie dreaptă, încercând să se oprească din râs.
— Este un... personaj reuşit, cedez.
Mi-a plăcut tipul, dar n-o să-i ofer satisfacţie spunând-o cu voce tare.
Mă opresc din mers la câţiva paşi de poarta gigantică, ascuns de orice privire din casă de zidul de piatră care serveşte ca şi gard. Se opreşte şi Beverly şi o întorc spre mine, lipindu-mi buzele catifelate de ale mele şi corpul de al meu. Îi muşc buza de jos şi limba mea se bucură de gustul ei dulce până când rămâne fără aer. Eu rezist mai mult decât ea, ceea ce mă amuză oarecum.
— Haide, urcă sus, eu mă duc să vorbesc cu Jackson.
— Eşti sigur? mă întreabă, lăsându-şi mâinile pe pieptul meu.
— Vreau să afle, Beverly. Nu e corect nici faţă de el, nici faţă de noi. Meriţi mai mult decât să mă furişez la tine în cameră zilnic.
Îi văd zâmbetul slab.
— Cum vrei.
O ia înainte şi intră pe poartă, întorcându-se spre mine înainte să intre în casă pe uşa din spate. Mă sprijin de zid şi răsuflu. Una e să-ţi propui să-i zici tipului în a cărui casă stai că te întâlneşti cu fiică-sa, alta e să te pregăteşti să o faci. Nu îmi e frică de Jackson sau de reacţia lui. Pur şi simplu... ceva îmi spune că îl va răni. Poate nu e tatăl perfect pentru Beverly, dar pentru mine a fost tată mai mult de cât oricine altcineva. Iar eu nu sunt fiul lui. Iar acum va fi obligat să accepte că fiica lui a crescut fără el. Nu ştiu dacă eu însemn pentru el cât înseamnă el pentru mine. Nu am vrut să vin în casa asta... dar mă bucur că am făcut-o.
Mi-a dat viaţa peste cap, dar pentru prima dată mi-am putut imagina cum arată fericirea. Şi mă simt aproape de ea. Jackson mi-a arătat-o, iar Beverly mă împinge spre ea.
Inspir și intru şi eu în casă, găsindu-l pe Jackson uitându-se la televizor în living.
— Kaleb! zâmbeşte când mă vede. Ia loc, îmi arată unul dintre fotoliile de lângă canapea, iar eu mă aşez, încercând să formulez mintal ce vreau să-i spun.
— Unde sunt fetele? îl întreb.
— Beverly e plecată, ca de-obicei, o urmă de tristeţe i se aşterne pe chip, iar Audrey este cu Kacey la ziua unei colege de la grădiniţă. De ce?
— Voiam să discut ceva cu tine.
Se apleacă după telecomandă şi dă sonorul la minim, aplecându-se în faţă spre mine.
— Are legătură cu facultatea?
— Nu, nu, totul a rămas cum am stabilit.
De ce mereu are impresia că vreau să discut despre facultate?
— Atunci?
— Are legătură cu Beverly.
Dacă înainte nu aveam toată atenţia lui, acum cu siguranţă o am.
— Ce este cu Beverly?
— Suntem împreună.
Dacă a fost şocat de vestea mea, a ascuns asta foarte bine.
— Interesant, murmură.
Pe bune? Asta e tot ce are de zis?
— De ce nu ai nicio reacţie? mă încrunt.
— Ştiam, Kaleb, îşi dă ochii peste cap. Tu ai idee cât de tare se aude uşa aia în timpul nopţii? Poate sunteţi cu un etaj mai jos, dar tot se aude. Până şi Kacey a observat.
Mă uit prostit la el.
— Aşteptam să-mi spună unul dintre voi... mă rog, aşteptam să-mi spui. Ai făcut-o mai repede decât credeam eu că o vei face.
— Păi... şi... încep bâlbâit.
— Am observat că ceva se întâmplă când Beverly a început să stea mai mult în casă. Apoi la mese, când v-am văzut uitându-vă unul la altul când celălalt nu era atent. Apoi în maşină, când puteam simţi tensiunea şi să o tai cu un cuţit. Oameni, nu ştiţi să fiţi subtili!
— Ăăă... scuze? spun total bulversat
Jackson începe să râdă.
— Kaleb, o parte din mine ştia încă dinainte să vii în casa asta că se va ajunge aici. Beverly este o adolescentă foarte frumoasă şi tu eşti un adolescent foarte frumos. Vă potriviţi şi ştiam că tu o să-ţi dai seama de asta. A fost doar o chestiune de timp. Adevărul este că... am insistat să vii în casă pentru Beverly. Aş fi putut să aranjez să urmezi o facultate şi dacă rămâneai cu mama ta. Ai supravieţuit atâta timp în sărăcie, ai fi făcut-o în continuare. Puteam doar să-ţi dau bani. Când mama ta m-a sunat în noaptea în care te-ai bătut cu Brent şi m-a rugat să am grijă de tine, am simţit că e un semn. Îmi ridic neîncrezător sprâncenele. Da, un semn, Kaleb. A fost riscant, dar te ştiam. Acum vreo patru ani a apărut la uşa mea Brent şi mi-a cerut bani. Nu ştiu pentru ce, nu i-am dat, nu l-am crezut când mi-a zis că are nevoie pentru tine şi mama ta. La scurt timp s-a căsătorit cu Mary şi de atunci am fost atent la familia ta şi în special la tine. Ştiu că nu eşti un băiat rău, Kaleb. Am sperat că... am vrut să o faci bine pe Beverly. Să o ajuţi. Am vrut să faci ce eu nu am fost în stare să fac.
Chipul îi devine schimonosit de tristeţe şi vinovăţie, iar eu nici măcar nu mă pot enerva pe el pentru că m-a urmărit ani de zile. Sigur, nu-mi convine, dar şi eu am mers departe pentru mama mea. Cine ştie cât de departe aş merge pentru fiica mea?
— Nu am ştiut cum să-i fac bine lui Beverly. Am văzut cât de distrusă este, am văzut-o zăcând acolo, şi îşi îndreaptă privirea spre peretele în faţa căruia acum stă o măsuţă de sticlă. M-am întors într-o seară ca în orice altă seară de la servici şi... era atât de mult sânge, îşi strânge ochii, iar o lacrimă îi cade pe obraz, dar şi-o şterge repede. Oasele ieşeau din ea, ochii îi erau închişi şi tot trupul lipsit de viaţă. Hainele erau rupte şi... am fost neputincios. Sunt ditamai avocatul şi nici până în ziua de azi nu l-am găsit pe făptaş, care mi-a bătut fiica în casă. Şi apoi a fost chestia cu gimnastica... apoi tăcerea. Fetiţa mea se stingea tot mai mult pe zi ce trecea şi eu nu ştiam ce să fac. Eram disperat. Până să vii tu... avea o privire atât de lipsită de viaţă. Ştiam că este rău. Ştiam că este mult mai rău decât o vedeam din afară. Aşa că nu am vrut să mă apropii, mi-a fost teamă, ştiam că ce voi vedea în sufletul ei este mult mai rău decât ce lasă ea să se vadă. Am fost un laş, aşa că ţi-am pus ţie aceasta greutate pe umeri.
Pare disperat. Este, chiar este disperat. Iar eu îl ascult şi îl văd ştergându-şi în mod obsesiv lacrimile care nu se opresc din căzut.
— Dacă te ajută cu ceva, zic încet, Beverly va fi bine într-o zi.
Nu ştiu cât cred din ceea ce spun, dar el trebuie să audă asta. Să creadă.
Aud nişte paşi coborând grăbiţi scările și amândoi ne ridicăm în picioare când o vedem pe Beverly venind spre noi. Niciunul nu se mişcă și cred că ni se opresc inimile când Beverly se aruncă în braţele tatălui ei, strângându-l cu putere şi ascunzându-şi chipul în umărul lui, la care abia ajunge şi ridicată pe vârfuri.
Îşi ridică puţin capul şi îi văd ochii înlăcrimaţi cum mă privesc şi îmi zâmbeşte, iar eu îi întorc gestul.
O să fie amândoi bine într-o zi.
Apoi mă voi face şi eu bine.