Nouăzeci de secunde

Capitolul 35 - Beverly

      Dacă urăsc ceva mai mult pe lumea asta decât pe nevasta tatei, acel ceva este un spital. Orice spital. Nu ştiu dacă tata adoră ironia sau nu a observat, dar a transferat-o pe mama lui Kaleb în acelaşi spital în care am stat şi eu câteva luni.

      Chiar dacă îmi vine să mă urc pe pereţi de disperare şi să urlu la tata că vreau să plec, nu pot pleca. Trei sferturi din corpul meu vor să sară pe geam doar ca să dispară de-aici, iar ultimul sfert ar rămâne aici pentru totdeauna dacă şi Kaleb ar rămâne aici pentru totdeauna. Ironic, sfertul câştigă, pentru că imediat cum am terminat orele am venit la adresa trimisă de tata prin mesaj şi tot de atunci stau pe holul ridicol de curat al acestui spital, împreună cu tata şi Kaleb.

      Pe cât de calm şi încrezător este tata, pe atât de neliniştit şi disperat este Kaleb. Mă sfâşie să-l văd aşa. Mă doare ca şi cum eu mi-aş pierde mama.

      Din nou.

      Am ascultat fiecare răspuns de-al lui Kaleb la întrebările tatei. Tratamentul mergea acceptabil, nu există niciun motiv pentru care corpul mamei lui Kaleb a cedat. Mă doare că nu am putut afla lucrurile astea chiar de la el, dar acum mă dor atâtea chestii încât nu prea contează şi asta.

      Cred. Sper.

      Kaleb îşi trece mâna prin păr şi îl ciufuleşte pentru a mia oară în ultimele douăzeci de minute. Oftează şi se lasă pe spate. Ştiu că peste trei minute se va apleca din nou cu coatele pe genunchi şi fața în palme, iar apoi iarăşi îşi va trece mâna prin păr şi se va lăsa pe spate. A făcut acest ritual în ultimele trei ore de atâtea ori încât cred că o să-l visez la noapte. Este îngrozit, îngrijorat, distrus, terminat. Nu am văzut în viaţa mea un om mai dărâmat decât este el acum, nici măcar în lunile în care eram în spital şi tata venea să mă vadă, sau când poliţiştii îmi puneau întrebări la care eu nu ştiam ce să răspund.

      Nici măcar în oglindă când îmi priveam rănile.

      Poate sunt cea mai oribilă persoană din lume că gândesc aşa acum şi aici, dar sunt geloasă pe el. Pe relaţia lui cu mama sa. Câţi adolescenţi mai sunt ataşaţi de părinţii lor şi îi ajută? Tot ceea ce face Kaleb, face pentru ea. Văd asta. Am văzut asta de când a riscat totul pentru cursa aceea din care a luat banii pentru analize. Văd asta acum, când stă cu capul lăsat pe spate şi oftează.

      — Mă duc să iau nişte mâncare de la cantină, voi vreţi ceva? ne întreabă tata cu vocea stinsă, probabil doar vrând să audă vreun sunet pe hol, pentru că ştie deja că amândoi vom refuza.

      Eu îmi scutur capul, iar Kaleb îl ignoră. Se desprinde de peretele pe care l-a sprijinit în cele trei ore de când stăm aici şi pleacă, lăsându-ne singuri, la câţiva paşi de salonul unde medicii o ţin pe cea mai minunată femeie din lume adormită.

      Mă desprind şi eu de celălalt perete al holului, aşezându-mă pe scaunul de lângă Kaleb. Îl ating pe umăr, iar el tresare. Da, cred şi eu că nu mai este conştient de nimic din jurul lui. Ochii îi sunt atât de roşii încât nu cred că mai vede ceva cu ei, iar fața îi este atât de albă încât nu ştiu cum se mai ţine pe picioare.

      Mă rog, pe scaun.

      — Nici nu mai ştiu care este ultimul lucru pe care i l-am spus, murmură. Se întoarce spre mine, iar ochii lui albaştri se uită până în adâncul ființei mele, parcă vrând să-mi smulgă inima şi să şi-o pună în locul celei care îi bate în piept.

      Ştie că eu am scos-o de ani pe mama din inimă. Vrea să ştie cum.

      — Dacă acum moare, eu nu am apucat să-mi iau rămas-bun de la mama mea.

      Îmi trec mâna pe spatele său, până o sprijin de celălalt umăr, iar capul mi-l aşez la baza gâtului său.

      — Se pare că şi tu ai nevoie să înveţi să înoţi, şoptesc mai mult, dar mă aude, pentru că se desparte de mine şi mă priveşte iarăşi în ochi, nedumerit.

      — Ce...?

      Este întrerupt de paşii tatei. Îmi despart privirea de a sa şi mă sprijin şi eu de perete, cum face Kaleb în ritualul său.

      Nu o să fac asta. Nu o să fiu atât de egoistă încât să nu îi spun nimic lui Kaleb. Dacă îi pot spune ceva care să-l facă să reziste, o voi face. O voi face în faţa tuturor.

      Doar el să reziste. Dacă rezistă el, voi rezista şi eu. Altfel, mă voi simţi obligată să-l ajut să-şi revină şi nu am nicio idee cum aş putea face asta.

      Amândoi trebuie să învăţăm să înotăm, mai devreme sau târziu. Înainte să ne înecăm.