Nouăzeci de secunde

Capitolul 43 - Beverly

Îmi simt ochii ca scoşi, prăjiţi în cuptor şi după îndesaţi la loc în cap. Şi cu siguranţă mă simt... înfrântă. Ce ajutor mai sunt şi eu, încercam să-i fac un bine lui Kaleb şi am ajuns să urlu la el şi, în final, să plâng cât pentru trei ani pe puloverul lui.

Mă simt oribil. Nu trebuia să cedez în halul ăsta şi cu atât mai mult nu trebuia să cedez în faţa lui. Şi pe lângă toate astea, cred că mi-am ales şi cel mai prost moment posibil.

Aşa că îmi afund mai mult capul în puloverul lui, întrebându-mă cât timp mă va mai ţine în braţe fără să întrebe nimic. Nu ştiu exact după cât timp m-a luat în braţe şi s-a sprijinit de peretele de piatră, cu un braţ în jurul umerilor mei şi cu mâna în părul meu, jucându-se absent în el. Nici nu am fost conştientă de toate lucrurile astea până acum câteva minute când m-am oprit, extenuată, din plâns. Nu a spus nimic, nici măcar nu m-a rugat să mă opresc sau încurajat să eliberez toată durerea pe care se pare că am acumulat-o. Pur şi simplu m-a ținut în brațe și m-a ascultat cum îmi dau sufletul.

Şi pot să jur că m-am îndrăgostit de el în acest moment.

Îmi trag nasul şi mă ridic de pe pieptul lui, iar el mă lasă. Îmi ridic genunchii la piept, cuprinzându-i cu un braţ, cu spatele la el. Îmi las fruntea pe genunchi, închizând ochii, oftând. Mă simt oribil.

— Nu trebuia să... încep să spun, dar el mă opreşte.

— Ba trebuia. Chiar dacă nu voiai.

Râd slab, deloc amuzată.

— Vezi? De-asta trebuie să te descarci. Ca să nu ajungi ca mine.

Îmi fac curaj să mă uit în ochii lui, iar el mă priveşte nedumerit.

— Ce e în neregulă cu tine? Ai ţipat, ai plâns, toată lumea face asta.

— Cred că aş fi trezit un cartier întreg dacă nu eram în peştera asta.

— Timpanele mele sunt bine, ridică din umeri. Beverly, nu te acuza. Nu te învinovăţi. Urăsc că ai ţinut aşa ceva în tine, dar nu te judec. Nici pentru ce ai făcut, nici pentru ce ai spus, nici pentru ce gândeşti.

El chiar pare convins de ceea ce spune.

— În plus, îşi pune mâna pe umărul meu, o să sune prost, dar mă bucur că am fost alături de tine şi nu altcineva.

— Nu ar fi avut cine, şoptesc.

— Atunci mă bucur că nu ai fost singură.

Ceea ce văd în ochii lui... căldura pe care mi-o transmite... nu am mai văzut-o decât la el. Şi distruge toate cărămizile din jurul sufletului meu mai repede decât apuc eu să le refac şi mă îngrozeşte faptul că nu vreau cu adevărat să le refac. Vreau să-l las să le distrugă.

Cine ştie de cât timp îl las să le distrugă?

Îmi așez capul înapoi pe pieptul lui, întinzându-mi picioarele, lipindu-le de ale lui. De data asta îmi cuprinde talia, făcând cerculeţe cu degetele. Nu ştiu dacă este conştient de ce face sau de fiorii plăcuţi care mă străbat, dar nici nu îmi pasă. Dacă mă concentrez puţin, îi pot auzi inima cum îi bate în piept şi asta îmi oferă toată căldura de care am nevoie pentru a mă simţi în siguranţă. Nu mai spune nimic, poate pentru că nu ştie ce să spună. Eu nu ştiu dacă aş şti ce să spun, dar el mereu pare pregătit să zică ceea ce trebuie, uneori fără ca măcar să-și dea seama.

M-am obişnuit să fiu singură, să nu mă pot baza pe nimeni şi să-mi trăiesc toată durerea în linişte. Liniştea o pot manevra, la fel şi singurătatea. La urma urmei, asta e tot ce am primit vreodată.