Nouăzeci de secunde

Capitolul 3 - Beverly

      Nu am o oră fixă la care plec de aici. Pur şi simplu îmi strâng lucrurile, le bag în ghiozdan şi mă îndrept spre casă. La început, încercam să vin cât se poate de devreme, nu intram în casă mai târziu de ora cinci după-amiaza. Asta pe vremea când vorbeam şi toată lumea credea că socializez ca să-mi revin după incident. Da, așa l-au numit. Incident.

      De când am încetat să vorbesc, din acea zi, nu-mi mai impun o oră de plecare. Tata mă întreba unde stau atât de mult timp, ce fac, cu cine sunt, dar a văzut că, la fel ca la orice întrebare, tac, aşa că a renunţat să mă mai întrebe şi a făcut ce face mereu: mi-a întors spatele, îndreptându-şi atenţia spre Audrey şi fetiţa lor, care îmi este sora vitregă.

      Kacey poate fi numită întruchiparea celui mai negru coşmar al meu, dar cu toate astea nu o urăsc. Nu. Chiar nu. E un copil. Nu are nici măcar trei ani, nu este vinovată cu nimic. După ce mi-am amintit acea zi, m-am apropiat mai mult de ea. Normal, lipsa mea de comunicare mi-a îngreunat situaţia, dar am reuşit să creez o legătură cu micuţa. Adevărul este ca o uram la început. O consideram vinovată pentru tot, dar mi-am dat seama că s-o urăsc tocmai pe ea este cea mai mare prostie pe care aş putea să o fac. Audrey este îngrozită în fiecare moment pe care îl petrec cu prințesa ei. Cred că de-asta o plac pe cea mică, este singura modalitate prin care îi pot distruge siguranţa de fier a acelei scorpii.

      Rare sunt zilele în care ajung foarte târziu acasă. Asta este una dintre ele. Când am plecat de la deal era trecut de ora unsprezece şi jumătate, deci acum este trecut de douăsprezece. De două săptămâni ajung tot mai târziu acasă. Stau la deal mai mult decât de obicei, ca și cum... ca și cum aș aștepta ceva. Sau pe cineva.

      Şi, când intru în casă, situaţia este exact aşa cum mă aşteptam: toată lumea doarme. Să nu-i pese nimănui de tine este uneori un avantaj. Adică, ce contează că fiică-ta zburdă prin oraş noaptea târziu? Te duci și te culci, că doar ai o soţie nouă şi încă o fiică. Bravo, tată!

      Îmi las ghiozdanul să alunece pe podeaua din bucătărie, aprind lumina şi deschid frigiderul. Sper că Agatha a luat lapte azi. Am auzit că Audrey o trimitea la cumpărături de dimineaţă. Plus, nu sunt singura din casa asta care bea lapte, deci nu trebuie să-l ia special pentru mine.

      Când să-mi iau cana cu laptele încălzit, aud uşa de la bucătărie deschizându-se cu un scârţâit uşor şi nişte tălpi lipăind pe gresie. Ignor sunetele care vin din spatele meu, dar după ce îmi pun zahăr în cană şi mă întorc spre hol, văd cine a intrat în bucătărie.

      Oh, Dumnezeule! Sunt la un pas să scap cana din mână.

      Ce... ?

      Ce caută tipul ăsta în casa mea? Știam că se va muta un băiat în casă, tata a menționat ceva dimineață, dar nu m-am gândit că o să fie chiar el.

      Este acelaşi băiat al cărui cap l-am văzut acum două săptămâni, în prima zi din teoretica mea vacanţă de vară. Mă şi mir că îl pot recunoaşte, dat fiind că i-am văzut doar partea dreaptă a capului.

      Dar e imposibil să nu-mi dau seama că este una şi aceeaşi persoană. Acelaşi păr, la fel de ciufulit, la fel de negru, aceeaşi piele albă, aproape insesizabil bronzată.

      Şi, cel mai rău, aceeaşi senzaţie din corpul meu. Credeam ca fluturii din stomac sunt doar un mit. La fel şi graba cu care câţiva fiori trec de la o terminație nervoasă la alta.

      Este mult, dar mult mai frumos decât am încercat eu să mi-l imaginez în ultimele două săptămâni. La naiba, e cel mai frumos băiat pe care l-am văzut. Nu că aş fi văzut atât mulţi, totuşi.

      Îşi drege glasul, iar eu mă întreb ce a făcut în acest timp în care eu m-am holbat la el.

      — Tu eşti Agatha?

      Voce răguşită! Are vocea răguşită şi joasă... respiră Ly, respiră. Mereu am adorat vocea joasă şi răguşită a tipilor din seriale. Să vorbească cineva lângă mine aşa e...

      Stai, a întrebat dacă sunt Agatha?

      Dau din cap că nu, iar el pare nedumerit.

      — Șiii... atunci de ce eşti în bucătărie la aproape unu dimineaţa?

      I-aş spune că Agatha nu e niciodată în bucătărie la ora asta, dar logic că nu o fac. Fac ceva total caracteristic mie. Îmi ţin cana cu lapte în ambele mâini, apoi trec pe lângă el, dându-mi ochii peste cap. Nici măcar nu l-am atins şi când am fost în dreptul lui, am simţit că tresar de la mișcările enervante din corpul meu. După ce ies din bucătărie şi ajung în capul scărilor alerg spre camera mea, apoi trântesc uşa în urmă. Stau pe gânduri câteva clipe şi o încui cu cheia, de două ori.

      Ce Dumnezeu caută în casa mea? Şi la ora asta. Dacă credea că sunt Agatha, înseamnă că a ajuns aici după ce ea s-a dus în camera ei, adică era trecut de opt seara. Cam târziu, totuşi. Chiar el e tipul de care zicea tata dimineață? Sau e un hoț?

      Da, bine gândit, un hoţ care cutreieră casa în pantaloni de trening şi tricou, şi care mai şi intră în bucătărie, când acela este singurul loc din casă cu lumina aprinsă. Plus, un hoţ n-ar ştii de Agatha, nu?  Clar nu e un hoţ. Dar ar fi putut fii. De ce mă gândesc la posibilitatea ca el să fie hoț abia acum şi nu m-am gândit jos? Oh, super, şi mintea îmi joacă feste când este în faţa mea, nu doar corpul.

      Şi ce mai corp! Tricoul acela alb i se mula perfect pe fiecare muşchi şi...

      Ceva nu funcţionează corect la mine în acest moment. Care erau șansele ca cel mai frumos băiat pe care l-am văzut vreodată să apară în pijamale în casa mea şi să mă întrebe dacă sunt Agatha? De cât ghinion o fi oare nevoie pentru asta? Clar, doar de o cantitate de care doar eu dispun.

      Clar este tipul de care zicea tata dimineață.