Nouăzeci de secunde

Capitolul 15 - Beverly

Mă urăsc!

Îmi urăsc corpul cu toată puterea mea!

Cum să îl visez pe Kaleb?

Pentru că da, chiar asta s-a întâmplat. Noaptea trecută am avut un vis într-un vis — măcar există chestia asta? — şi când am simţit braţele lui Kaleb în jurul meu, era totul doar în capul meu. Ce mama naibii? Ceea ce a fost între mine şi Kaleb nu a fost nici măcar o îmbrăţişare, a fost mai mult o... doar m-a prins şi mi-a salvat corpul de la o bufnitură frumuşică.

Mai întâi o să mă înjur pentru vis, apoi pentru că m-am simţit atât de bine în braţele lui. Realitate sau vis.

Sunt praf. Şi nici măcar nu am pe cine să dau vina pentru asta.

Kacey aruncă cu o piesă lego în mine.

— Pământul cătle Lyyy, îşi trece mâna prin faţa ochilor mei.

Zâmbesc amuzată şi îmi îndrept toată atenţia spre ea. Mi-a povestit cum i s-a făcut rău în timpul nopţii şi cum a ajuns la spital. Nu a fost nici măcar o secundă speriată — susţine ea — , iar la final a primit o acadea pentru curaj. O acadea pe care, spre nefericirea ei, nu o poate mânca până nu se reface complet. Răceala a făcut-o sensibilă, iar durerile de stomac au pus-o la pat.

Acum construim o pizzerie din piese lego. Şi jocul ăsta e chiar foarte mişto, până şi amărâta de pizza, care e cât unghia mea, trebuie asamblată. Cred că voi termina şi facultatea neîncepută până să terminăm noi două pizzeria asta.

— Şi Kaleb s-a jucat întl-o zi cu mine, murmură.

Brusc, îmi ridic capul spre ea.

— Cu păpușile. A fost foalte dlăguț. Aţi fi dlăguți împleună. Al tlebui să vă ţineţi de mână şi voi, ca mami şi tati.

Dacă aş fi vorbit, acum nu aş fi avut ce să spun. Cuvintele lui Kacey mă fac să mă gândesc, pentru câteva clipe, la mâna mea împletită cu mâna lui Kaleb. Îmi strâng ochii, alungând imaginea care mi-a făcut în doar câteva clipe, inima să bată mai tare.

Fir-ar să fie!

***

Nu am apucat să mă joc prea mult cu Kacey. S-a plictisit mai repede decât de obicei de mine, aşa că s-a culcat. De atunci, stau în casă.

Aş vrea să spun că nu ştiu de ce am rămas acasă, dar ştiu. Îl aştept pe Kaleb să se întoarcă. Am emoţii pentru el. Sper să ajungă cu bine, sper ca totul să fi mers bine, banii să-i ajungă, iar la final, să descopere că mama lui e bine.

Vreau să-i fie bine.

Pe la nouă seara, în uşa de la camera mea se aud câteva bătăi. Mă ridic de pe pat grăbindu-mă. Nimeni din casa asta nu vine la mine, în afară de el.

— Hei! zâmbeşte, când îi deschid. Pot intra? Dacă mă vede tatăl tău în dreptul uşii tale, cred că mă taie.

N-aş fi atât de sigură, dar tot mă grăbesc să-l las să intre. Sper să nu-mi observe entuziasmul.

N-am mai fost entuziasmată de foarte mult timp. Sunt sigură că mă va durea când va dispărea acest sentiment. Dar nu las asta să mă afecteze momentan. Dezamăgirea nu este ceva nou pentru mine, îi pot face faţă.

— Am plătit tot, peste două săptămâni vin şi rezultatele.

Se aşază pe patul meu, iar eu mă pun lângă el, la o distanţă sigură de orice parfum de-al său care ar putea ajunge la mine. Când inspir, am impulsul de a mă muta mai departe, pentru că, se pare, nu m-am pus suficient de departe.

Stai, de ce îl las să stea pe patul meu? E mult prea intim pentru mine.

Kaleb oftează, spunând:

— Nu ştiu cum să fac asta...

Ok, tocmai mi-a trezit interesul.

— O să sune ciudat, dar... am încredere în tine.

Mă încrunt. Cu siguranţă sună ciudat.

— Deja ştii cam totul despre mine. Nu ştiu cum să mă explic dar... cea mai mare teamă a mea când află cineva ceva de mine este că va spune mai departe. În cazul tău, asta e imposibil. Şi... nu am pe nimeni care să mă asculte.

Se întoarce spre mine, ridicându-şi un genunchi pe pat. Lustra parcă îi aruncă toată lumina pe chip.

— Ştiu că pot avea încredere în tine. Simt asta. Am nevoie doar de cineva care să mă asculte. De mult timp am avut nevoie. Şi ai apărut... tu.

Dacă şi asta e tot un vis, jur că voi începe să iau somnifere. A fost şi aşa destul de naşpa că noaptea trecută Kaleb mă lua în braţe.