Nouăzeci de secunde

Capitolul 61 - Beverly

— Mulţumim frumos!

Mă sprijin de tata, dându-mă jos de pe banda de mers, încercând să-mi pun papucii de spital în picioare. Acesta îi zâmbeşte amabil medicului care se îndepărtează de noi, mergând să verifice alţi pacienţi.

— Cum te simţi, scumpo?

Mă susţin de braţul pe care şi l-a trecut în jurul taliei mele până ajung în dreptul cadrului de mers. Apuc mânerele de metal, susținându-mi o bună parte din greutate pe ele. Îmi ridic privirea spre tata şi zâmbesc, bucuroasă că astăzi a venit cu mine la terapie.

— Bine. Doctorul spune că fac progrese.

Aleg să-i spun singura veste bună pe care mi-a dat-o doctorul. Ştiu că tata va vorbi cu el şi va afla cum se comportă metalele de sub pielea mea. Nu vreau să fiu eu cea care îi dă vestea. Mi-a luat câteva zile să înţeleg exact ce înseamnă că uneori nu le voi putea controla cum vreau eu. Şi cel mai bine am înţeles atunci când am vrut să scriu ceva în caietul cu copertă cu flori pe care mi l-a dat tata... Prima dată mi-a tremurat mâna. Apoi s-a dus spre stânga câţiva centimetri, ca şi cum s-ar fi ferit de ceva, dar eu nu am vrut să facă acea mişcare. Doctorul a zis că în timp aceste reacţii vor fi mai scurte şi mai rare.

     Dar nu a zis ce voiam eu să aud. Nimeni nu zice ce vreau eu să aud. Nimeni nu-mi spune că nu sunt făcută din metal. Toată lumea îmi spune cum se comportă ele pe sub pielea mea. Eu nu vreau să ştiu cum se comportă. Eu vreau să dispară de sub pielea mea şi să mă pot mişca la fel ca înainte.

      Tata mă conduce până la marginea patului de spital şi mă ajută să mă întind, dar reuşesc să-l conving că m-am săturat să stau întinsă şi că vreau să stau aşezată. Aşa că ia telecomanda de pe noptieră şi apasă pe butonul care ridică partea de sus, iar eu mă sprijin de ea.

      — Stai bine? întreabă, aranjându-mi perna.

      Îmi place când este şi el cu mine în spital, chiar dacă ştiu că nu poate rămâne mult timp. Serviciul, pregătirile de nuntă... iar în câteva zile trebuie să afle dacă voi avea o surioară sau un frăţior.

      — Beverly, vreau să discutăm ceva, spune, aşezându-se şi el pe pat.

      — Te ascult, mă încrunt.

      Trăsăturile feţei îi sunt triste, mai triste decât le-a avut în ultimele săptămâni.

      — Doctorul mi-a zis acum câteva zile că... inspiră, nu vei mai putea face gimnastică de acum.

      Râd scurt.

      — Scuze, am crezut că ai spus că nu mai pot face gimnastică.

      Îşi muşcă buza de jos şi îşi lasă capul în jos, cum face mereu când nu vrea să se uite în ochii unei persoane.

— Pentru că e o glumă, spun, simțind cum siguranța îmi dispare odată cu fiecare secundă.

      — Scumpo...

      Îmi flutur mâna agitată, făcându-l să se oprească din vorbit. Bătăile inimii îmi cresc cu fiecare clipă care trece.

      — Pentru că este o glumă, nu? Nu se poate să nu mai..., vocea îmi tremură.

      Mintea mea refuză să lase vorbele să-mi iasă pe gură, dar mă forţez să spun ceea ce am de spus.

      — Nu se poate să nu mai pot face gimnastică.

      Aş fi vrut să sune hotărât, dar cred că efortul de a o spune astfel a transformat afirmația într-un strigăt de disperare mut.

      Tata mă trage brusc în braţele lui şi simt cum corpul îmi protestează, dar nu îmi mai pasă. Mă îmbrăţişează strâns înainte să am vreo reacţie, iar lacrimile îmi cad pe obraji fără să vreau. Corpul meu suferă înainte ca eu să conştientizez ce am auzit cu adevărat. Îmi simt suspinele cum se străduiesc să iasă afară, dar mintea nu le lasă.

     Mintea mea nu a înţeles ce se întâmplă. Dar suferinţa corpului meu este insuportabilă. Simt cum mă sufoc.

      Mă doare.

     Mă doare tot.

      — Beverly!

      Trupul îmi este scuturat de două braţe, iar când îmi deschid ochii îl văd pe Kaleb deasupra mea, zgâlţâindu-mă şi stringându-mă. Doamne, te rog să nu fie şi de data asta un vis.

      Când vede că m-am trezit mă trage în braţele lui, la fel de brutal cum o făcuse şi tata în amintirea mea. Îmi las capul să se afunde în bluza lui şi mirosul sau între în toată fiinţa mea. Nu-l îmbrăţişez şi eu, dar mă sprijin cu totul de el şi chiar dacă stau cam incomod întoarsă pe jumătate spre el, nu-mi pasă. Nu mi-aş lua capul de pe pieptul lui pentru nimic în lume. Braţele lui mă ţin lipită cu totul de el, iar unul dintre ele îmi mângâie capul, ca şi cum ar şti că plâng şi vrea să mă liniştească. Muşchii încep însă repede să mă doară şi mă îndepărtez puţin, dar rămân cu corpul sprijinit de el.

     Nu am avut încredere în el. Nu ştiu dacă am. Dar ştiu că în acest moment mă simt în siguranţă. La fel de în siguranţă că ultima dată când m-a luat în braţe. La fel de în siguranţă pe cât vreau să mă simt pentru totdeauna. Vreau să-i aud mereu inima cum bate şi să simt căldura lui primindu-mi corpul distrus.

      — De când m-am trezit pe patul ăla de spital am ştiut că totul s-a terminat, şoptesc, iar mişcarea braţului său pe capul meu se opreşte. Însă să-l aud pe tatăl meu spunându-mi că totul s-a terminat a fost...

      — Shhh, mă opreşte, strângându-mă mai tare. Eu sunt aici. Şi nu plec. Niciodată.

      Îmi ridic privirea astfel încât să-i văd chipul, iar el se uită în ochii mei.

       — Nici măcar dacă eu vreau să pleci?

      — Vrei să plec?

      Nu.

      — Nu ştiu.

      — Atunci voi fi aici fără ca tu să mă vezi.

***

      Dimineaţă, când mă trezesc singură în pat, îmi doresc să fi avut un vis. Dar ştiu că el a fost aici. Ştiu că atunci când l-am rugat să mă ia în braţe a făcut-o şi ştiu că m-a ţinut până am adormit. Îmi arunc privirea spre ceas şi îi opresc alarma înainte să înceapă să sune. Am dormit mai bine în braţele lui Kaleb decât am făcut-o în ultimele nopţi la un loc