Nouăzeci de secunde

Capitolul 25 - Beverly

Îmi este frică.

Îmi este atât de frică.

Pe atât îmi este de frică, pe atât de emoţionată sunt. L-am sărutat. Am sărutat cel mai frumos om pe care l-am văzut vreodată. Am avut primul sărut. Şi a fost... divin.

Mă trântesc în pat, ducându-mi fără să mă gândesc de două ori două degete la buze. Încă i le simt pe ale lui peste ale mele. I le simt muşcându-le pe ale mele. Inima îmi fâlfâie în piept. Nu m-a respins. M-a strâns în braţe şi mi-a dat tot ce am vrut eu să iau. Ritmul inimii sale, căldura respiraţiei, gustul buzelor. Totul va rămâne în capul meu mult, mult timp de acum înainte.

Oricât de dezinteresată am încercat să par în maşină, adevărul este că îmi venea să sar din nou pe el şi să-l mai sărut o dată. Ador să sărut. Ador să-l sărut.

Mă simt ca o fetiţă care a descoperit ce frumos e să te joci cu păpuşile. Îmi vine să fac asta non stop. Asta e lipsa de experienţă vorbind. Parcă am descoperit o nouă lume. Sunt... nu ce am fost până să-l cunosc.

Îmi amintesc brusc de asta, când îmi simt mâna uitată pe buze cum tresare, destul de tare. Toată fericirea îmi dispare într-o secundă. Kaleb nu doar m-a sărutat. A văzut cicatricile. Îmi amintesc vag cum m-a privit. Dacă s-ar fi uitat la mine cu milă, jur că aş fi plecat de acolo fără să mă uit de două ori la el. Dar m-a privit cu căldură. Ca şi cum ştia că aveam şi aşa ceva pe corp şi le respecta. Respectă ce mi s-a întâmplat, chiar dacă nu ştie nimic despre ce mi s-a întâmplat.

Mă ridic de pe pat şi îmi iau caietul din ghiozdan, deschizându-l la prima pagină scrisă.

Toate literele sunt tremurate. Unele nici nu le pot înţelege. Primele pagini parcă sunt scrise de un bolnav de schizofrenie.

Sunt acoperită de linii. Tot corpul meu este acoperit de linii roşi, mari, groase, înfiorătoare. Le urăsc. Urăsc că sunt acolo şi trebuie să mă uit la ele când mă uit la mine. Mă fac să mă gândesc la cât de frumoasă era pielea mea înainte. Cât de frumoasă eram eu şi viaţa mea şi tot ceea ce mă înconjura. Acum au rămas doar cicatricile.

Dau pagina.

Cina a decurs oribil. Mi-am acoperit întreaga piele cu haine înainte să cobor, dar m-am simţit dezbrăcată. Audrey se uita la mine ca la un monstru cu care era nevoită să împartă masa. Tata se uita şi nu ştia cum să mă ajute. I-am spus că nu e nevoie. El a zis că vrea să fiu bine. I-am zis că sunt bine. Niciunul nu a crezut asta. M-a întrebat din nou dacă îmi amintesc ceva din acea noapte. I-am zis că nu, după puţin timp de gândire. Audrey a schimbat imediat subiectul, zicând că abia aşteaptă să o ţină pe micuţa fetiţă care creşte în ea în braţe. Mai are câteva zile până naşte. Îmi pare rău că nu am putut să-mi văd surioară crescând în burta ei. Am fost prea ocupată să mă întorc din morţi. Îi zic tatei că îmi pare rău că am ratat ceva atât de frumos ca sarcina lui Audrey. El îmi spune că o voi putea însoţi pe fetiţă pe drumul ei de acum înainte. Mă bucur să aud asta. Audrey nu se bucură, dar tace. Eu sunt singura care a observat că nu se bucură.

Eram atât de fraieră! Chiar am încercat să mă înţeleg cu Audrey! Chiar am făcut-o! Până şi după ce am fost bătută, am încercat să mă înţeleg cu ea şi să stau în preajma ei. Poate îmi lipsea mama. Poate voiam să stau în preajma ei pentru că o purta pe Kacey în burtă. Nu ştiam pe atunci şi nici acum nu ştiu.

Apoi mi-am amintit.

Totul.

Şi nu am mai încercat să fiu aproape de nimeni.

***

Îmi întorc capul spre uşă când aud cele trei bătăi scurte. Oarecum, sper că e Kaleb, deşi îmi trece rapid acest gând. El nu bate aşa. El bate de două ori scurt, foarte repede, ca şi cum nu ştie să intre mai repede.

Tata crapă uşa, iar eu mă ridic capul de pe pernă. Intră, aşa că îi fac loc pe pat, iar el se aşază. Mă ridic şi eu în fund, sprijinindu-mă de tăblie. Nu a mai venit de mult timp la mine.

— Kacey îţi simte lipsa, iubito. Este totul în regulă?

Da. Am doar un brunet care îmi zboară prin cap în aproape orice moment.

Dau din cap că da.

— Totul e bine cu Kaleb?

Repet gestul.

— Ştii, Kaleb s-a născut cu puţin timp înainte ca Alexandra să afle că este însărcinată cu tine. Când nu ştiam ce vei fi, am crezut că voi avea băiat şi că vei deveni cel mai bun prieten al lui Kaleb. Până să te naşti, am pierdut contactul cu tatăl lui, Brandon. Eu şi el am crescut împreună. Am vrut să faceţi şi voi la fel.

De ce îmi spui toate astea acum, tată?

— Văd că vă apropiaţi şi nu pot să mă bucur de ceva mai mult. Nu-l ştiu foarte bine, dar pare un băiat bun.

Este un băiat bun. Este cel mai bun lucru din viaţa mea şi ştim amândoi asta.

— Vreau să ştii că sunt alături de tine, Beverly.

Îşi pune mâna pe piciorul meu prin pătură şi mi-l strânge, apoi se ridică şi pleacă. Aşa au decurs ultimii ani cu tata. El vorbea, zicea lucruri la întâmplare, iar eu făceam cu câteva gesturi mai mult decât ar fi făcut o statuie. Nici el nu ştie ce să-mi spună şi nici eu nu ştiu ce să-i arăt. Probabil că nu am ce.

Nu o să îi arăt niciodată povestea adevărată a peretelui dintre living şi bucătărie.