Nouăzeci de secunde

Capitolul 6 - Kaleb

      
      Bine, numele „Agatha" i se potriveşte Agathei.

      Şi, în mod clar, numele „Beverly" i se potriveşte lui Beverly.

      Când am văzut-o aşezându-se la masă am vrut să-mi cer scuze, dar nu am avut ocazia aceasta, pentru că a venit şi restul familiei. Am avut timp să-i analizez pe toţi după ce Jackson a dat anunţul cel mare, cum că eu voi locui cu ei o perioadă.

      Nevasta lui Jackson, trebuie să recunosc, este frumoasă. Şi cu toate astea, mie nu-mi place de ea. Are acel timp de frumuseţe falsă pe care o vezi în reviste ieftine. E blondă, nici nu se putea altfel. Este îmbrăcată cu nişte blugi şi o bluză roz neon. Ok, acum înţeleg din cauza cui am pereţii galbeni. Chipul îi este ca al unei păpuşi Barbie şi la cât de puţin i se mişcă fața când mănâncă, pot jura că nu am suficiente degete încât să-i număr operaţiile estetice. Ca să nu vorbim de silicoanele exagerat de mari. Nici măcar nu m-am uitat şi am observat. Cred că dacă o ţin prea mult la soare se va topi plasticul din ea.

      În plus, privirile pe care mi le aruncă mă fac să mă înfior. Sunt obişnuit cu ele. Sunt obişnuit să fiu analizat de fete până la părul de pe braţe, dar mi se pare ridicol să mă analizeze în halul ăsta cât timp îşi ţine soţul de mână. Sunt sătul până în gât de femei ca ea.

      Kacey, pe de altă parte, e un fenomen. Nu am văzut persoană care să vorbească atât de mult. Nu că am văzut mulţi copii de vârsta ei la viaţa mea. Cred că ea e primul om în miniatură pe care îl cunosc. Aseară, când ne-am întâlnit, probabil era obosită. Abia de îi auzisem vocea. Acum, întreabă despre orice şi vrea să ştie totul. Dar e și frumuşică. Are părul blond şi ochii negrii. Nu seamănă deloc cu sora ei mai mare.

      Fata care în acest moment îşi mănâncă tăcută mâncarea nu seamănă cu nimeni şi nimic din ce am văzut vreodată. Părul în toate culorile îi stă frumos prins într-o coadă de cal înaltă, iar ochii care au o nuanţă atât de unică se uită în jos, la farfurie. Tace, lăsându-i pe cei trei să vorbească despre colega de grupă a lui Kacey. Nu zice nimic. Nimeni nu o întreabă nimic. Dacă tatăl ei nu i-ar fi spus în mod special acum câteva minute despre mine, aş fi crezut că doar eu o văd.

      La fel cum am crezut şi azi-noapte. Ce fiinţă normală nu reacţionează deloc în situaţia în care a fost pusă? Ştiu şi eu cum arăt, şi nu am un chip nici pașnic şi nici prietenos. Am reușit să inspir multora teamă cu o singură privire, dar ei nu părea să-i pese. Nu. Ea doar a trecut pe lângă mine dându-şi ochii peste cap, lăsând o întreagă rețea de fiori şi hormoni în interiorul meu. Nu mi-a adresat niciun cuvânt şi abia de s-a uitat la mine.

      Este prima fată care nici măcar nu se uită la mine! Asta mă oftică şi mă amuză în acelaşi timp, pentru că este prima fată la care eu mă uit atât de mult şi care chiar vreau să se uite la mine.

      Nu sunt pe drumul cel bun.

      Masa a fost strânsă şi Audrey a plecat la mall – nici nu mă miră –, Beverly pur şi simplu s-a evaporat, iar Jackson a plecat la birou. Cu alte cuvinte, în casa suntem doar eu, Agatha şi Kacey.

      Mi se pare ridicol că m-au lăsat cu ele. Dacă o înjunghii pe Agatha şi o răpesc pe Kacey, apoi cer răscumpărare pe ea? Bogătașii sunt fraieri.

      Trec prin living, vrând să ajung în bucătărie, dar o voce subţire mă opreşte.

      — Kaleb?

      Mă întorc spre sursă şi o văd pe Kacey, pe covor, înconjurată de jucării, iar ea stă în fund, cu o păpușă Barbie în mână, uitându-se cu ochii mari şi rugători la mine. Oh, te rog să nu mă pună să mă...

      — Vlei să te joci cu mine?

      ...joc cu ea.

       — Kacey, aş vrea, dar am treabă acum.

Treabă pe naiba. De obicei, la ora asta ori încercam să aflu în patul cui eram şi pe unde trebuie să o iau ca să ajung acasă, ori dormeam. Acum nu am nici una, nici alta de făcut.

      — Te log, murmură. Nimeni nu se joacă cu mine.

      Îşi lăsă privirea în jos, iar vocea îi tremură. Nu trebuie să fiu expert ca să-mi dau seama că va începe să plângă dacă nu mă duc la ea. Inspir şi merg spre ea, aşezându-mă în cealaltă parte a mormanului de jucării, față în faţă cu ea.

      — Ce vrei să ne jucăm?

      Nu e ca şi cum aş avea ceva mai bun de făcut.

      Îşi ridică privirea spre mine şi faţa i se luminează, apoi chițăie. Cu un curaj pe care nu ştiu de unde îl are se aşează lângă mine, genunchiul ei îndoit lipindu-se de al meu.

      Mi-ar plăcea ca sora ei să fie la fel de sociabilă ca şi ea.

      — Uite, tu o iei pe Aulola, îmi pune o păpușa Barbie blondă în braţe, zâmbind.

      — Ial eu îl iau pe Philip.

      Spre disperarea mea, apucă din grămadă păpușa unui băiat, şi îi mângâie părul, aranjându-l. E ridicol! De ce a luat ea băiatul şi eu m-am ales cu fata?

      — Nu vrei să facem schimb? o întreb.

      — Nu!

      Vocea ei de copil a sunat foarte categorică.

      — De ce?

      — Pentlu ca Bevely meleu se joacă cu Philip şi vleau să mă joc eu cu Philip când ea nu e.

      Mă aşteptam la o explicaţie ciudată, sau amuzantă, mă aşteptam să se rățoiască la mine, dar glasul i-a sunat atât de trist încât, dacă aş fi femeie, mi-aş lua rochia de pe păpușa pe care am primit-o şi aş începe să dansez prin cameră. Dar nu sunt, aşa că mă rezum să o întreb:

      — Beverly se joacă cu tine?

      E ciudat. Nu mă aşteptam la asta. Beverly pare prea... dură, ca să se joace cu păpușile. Plus că am impresia că mereu e plecată.

       Mda, prea dură să se joace cu păpușile. Eu tocmai am fost pus la respect de o puștoaică de trei ani. Sau doi. Nu, doi ani. Are doi. Aproape trei.

      — Uneoli, ridică din umeri. Nimeni din casă nu se joacă cu mine în afală de ea. Adol să stau cu ea, chiar dacă nu-mi zice nimic.

       Toată atenţia mea se întoarce spre cuvintele lui Kacey.

      — Nu-ţi zice nimic?

      — Bevely nu volbește. Nu volbește nici cu mami, nici cu tati, nici cu Aghii.

       — A vorbit vreodată?

      — Nu ştiu. Eu n-am auzit-o să volbească.

       Fața îi este mai dezamăgită decât ar trebui să îi fie chipul la vârsta ei, ca şi cum faptul că Beverly nu vorbeşte este cel mai trist lucru din viaţa ei. Şi cum să nu vorbească? Măcar e posibil aşa ceva? De ce un om nu ar vorbi?

       Şirul gândurilor îmi este întrerupt de Kacey care îşi trânteşte păpuşa de piciorul meu, captându-mi atenţia. Poate ar fi vrut să mă rănească, dar are nevoie de ceva mai multă putere pentru asta. Îmi forţez un zâmbet şi încep să mă joc cu ea, Dumnezeu ştie cum. În realitate, toate gândurile mele sunt îndreptate spre Beverly.