Nouăzeci de secunde

Capitolul 34 - Kaleb

      — Nu mai este nimic în frigider!

      Oh, da, muream de nerăbdare să-i aud vocea. Într-o bună zi, într-o foarte bună şi minunată zi, o să-i îndes o oală de mâncare lui Brent pe gât şi o să mă asigur că se îneacă cu ea.

      Când sunt în casă, nu urlă la mama. Când intru fără să sun la sonerie, adică când nu e cheia în broască pe dinăuntru, el nu ştie că sunt în casă şi îi pot observa comportamentul real. Ca şi azi. Nici nu fac bine doi paşi în micuţul hol, că îl şi aud pe nemernic. După încă un pas, îl pot vedea desfăşurat pe canapea, cu berea în mână şi seminţele în cealaltă, urlând la reluarea meciului de fotbal. Nu are cine ştie ce reacţie când mă vede. Se uită la mine şi dă sonorul mai tare. Măcar mă ignoră şi el. Asta e cel mai bun lucru pe care îl poate face. Deşi, putea să mă ignore şi fără să modifice sonorul, pentru că, Dumnezeule, cred că şi Beverly poate auzi meciul de fotbal.

      Îl ignor şi eu şi intru în dormitor, unde mama stă întinsă pe spate, sub pătură, dormind. Mă duc la geam şi trag perdeaua la o parte, lăsând lumina să intre în cameră. Îmi las mâna pe calorifer şi îl simt rece ca gheaţa, aşa că îl pornesc.

      Îmi e dor de mama care m-a crescut. Care zâmbea fără greutate, care nu se încrunta şi îşi ducea mâna la tâmple de durere, care mă lăsa să mă joc în părul ei lung şi des ore întregi până adormeam. Acum abia de mai are zâmbet pe chip, putere să-şi maseze tâmplele sau păr.

      Mă aşez lângă ea şi o învelesc mai bine, luându-i una dintre mâini într-ale mele.

      E mai rece decât caloriferul.

      O iau şi pe cealaltă, la fel de rece.

      — Mamă?

      Cuvântul îmi iese involuntar printre buze, dar nu primesc nicio reacţie.

      — Mamă!

      O apuc de umeri şi o zgâlţâi, iar mâinile şi genunchii îmi tremură pe secundă ce trece tot mai mult. Nu se trezeşte. Nu răspunde. Cred că nici nu respiră.

      Panica mi se instalează în tot corpul, iar mintea mea se deconectează de la orice înseamnă realitatea.

      Nici nu ştiu dacă eu sau Brent am chemat salvarea care a dus-o la spital.

      Nu ştiu dacă am urlat la el să facă ceva sau m-a auzit când urlam la mama să se trezească.

      Nu ştiu cum am ajuns în acest hol steril de spital, făcând ca şirul de scaune metalice să se zgâlţâie împreună cu corpul meu. Tot ce s-a întâmplat din momentul în care i-am luat în mâini palmele reci este în ceaţă. Nu ştiu decât cum inima îmi rănea coastele cu loviturile pe le făcea în interiorul meu iar vederea îmi juca feste din cauza lacrimilor care îmi curgeau pe obraji. M-am prăbuşit pe podea, apoi m-am ridicat şi m-am aşezat pe un scaun rece, la fel de rece ca mâinile ei.

      Îl văd prin faţa mea pe Brent, trecând de-a lungul holului şi sprijinindu-se de un perete. Poate dacă aş avea mai multă energie aş sări pe el şi l-aş strânge de gât pentru că a lăsat-o pe mama să moară sub ochii lui.

      Îmi amintesc că mama nu e moartă. Nu este moartă. Este vie şi va fi şi mai vie. O să iasă din spitalul ăsta şi o voi lua cu mine în casă. Sau mă mut înapoi cu ea. Să-l ia dracu' pe Jackson cu viitorul lui şi potenţialul din mine. Mama nu va plăti cu viaţa şansa mea la un viitor mai bun.

      Însă până atunci nu-mi rămâne decât să o aştept pe mama în acest hol pustiu şi rece de spital.